Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
Când cuplurile cu probleme nu aleg calea sfatului
Nişte aventuri recente, când am fost obligaţi de apropierea spaţială să ascultăm scandalurile conjugale din familia vecinilor de deasupra, m-au făcut să meditez mai serios la această adevărată taină, căsătoria. Taină nu numai teologic vorbind, ci şi în cel mai obişnuit sens.
Căci nu ştiu ce altceva e căsnicia, dacă nu un adevărat miracol: doi oameni trăiesc separat în toată perioada formării lor, sunt educaţi de oameni foarte diferiţi, în condiţii diferite şi totuşi, într-o bună zi, îşi unesc vieţile şi devin cei mai apropiaţi oameni. Ai crescut înconjurat de o serie de prieteni, de fraţi, de vecini, iar la un moment dat întâlneşti un om cu care chiar şi numai după câteva zile decizi că vei fi împreună toată viaţa. În scurt timp de la căsătorie, constaţi că partenerul a trecut pe locul întâi în "topul" preferinţelor tale, că secrete pe care nu le-ai spus nici prietenilor din copilărie le poţi spune lui. Însă aceasta e varianta frumoasă. Există şi o adevărată patologie a relaţiilor, tot felul de cazuri pe care vom încerca să le creionăm aici. Uneori, după o îndrăgostire bruscă şi o relaţie furtunoasă, de durată foarte scurtă, cei doi decid că sunt făcuţi unul pentru altul. Se căsătoresc, iar după numai câţiva ani se despart cu scandal, jigniri, acuzaţii, toată lumea e şocată, mai puţin unii înţelepţi care conchid imediat: "N-au avut timp să se cunoască, au făcut-o prea din scurt!" Alteori e taman pe dos: oamenii se iubesc şi stau împreună ani şi ani de zile. Nu-şi oficializează relaţia din cauze diverse, fie dintr-o teamă inconştientă de eşec - vezi-Doamne de pierdere a "libertăţii" -, fie pentru că au mai fost căsătoriţi şi au senzaţia că repetă totul, inclusiv despărţirea. Aici ne întâlnim cu celebra temă a "hârtiei". Cu toţii i-am auzit pe unii susţinând (apărându-se) prin teza: "Ce-i actul de la Starea Civilă? O hârtie!". Aşa că avem de multe ori situaţii când cuplul sudat şi suprasudat în şapte ani de concubinaj se rupe. Uneori lăsând şi nişte copii la mijloc de relaţie, afectiv vorbind. Există şi cazuri în care concubinajul îndelungat se transformă în căsătorie şi lucrurile merg bine şi mai departe între cei doi. Deci din ambele categorii de căsătoriţi, şi din cei care se unesc repede într-o familie, şi din cei care stau în concubinaj ani de zile înainte de a-şi oficializa relaţia, avem variante fericite, adică nişte căsnicii care durează până la capăt cu bine. Iată că nici spontaneitatea perfectă a îndrăgostirii, nici cunoaşterea îndelungată a celuilalt nu sunt premise imbatabile pentru o căsnicie reuşită. Atunci ce? Taină. Apărarea de intemperii… Ce e cert este că "hârtia" are un mare rol (totul e să fie fructificat cu înţelepciune) fiindcă asumarea deplină a acestui act de unire a doi oameni are anumite resorturi care să şi poată apăra căsnicia de intemperii. De pildă, nu e totuna când te ciondăneşti cu prietena sau când eşti certat cu soţia, nu? Revenind la problemele vecinilor noştri, la care am devenit părtaşi fără să vrem, mă întreb unde se duc în câţiva ani toate drăgălăşeniile, purtarea de grijă, atenţia, încât ajung oamenii să se certe ore întregi, până la momentul de culcare, undeva după 12 noaptea, dar şi înainte de 8 dimineaţa? Nici la duhovnic, nici la psiholog Din păcate, anii de comunism ne-au făcut rău şi în privinţa relaţiilor conjugale, căci nu a mai existat o continuitate firească a normelor tradiţionale, ţărăneşti, de raportare la celălalt, unde ajutorul preotului îşi mai făcea simţită prezenţa, şi nici psihologia nu a fost lăsată să aibă o dezvoltare sănătoasă. Aşa încât mulţi nu se duc nici la preot, nici la consilier, ci aleg să-şi toace nervii ani şi ani de zile în certuri şi probleme. Iar când la mijloc, între cei doi adulţi care abia se mai suportă, trăieşte şi un copil, avem cuibul perfect pentru dezvoltarea unui viitor adult nervos, intolerant, agresiv sau temător, închistat, inapt să-şi asume o relaţie serioasă, un superficial ce va duce mai departe drama către copiii lui. Îmi place să cred şi am observat că e şi o realitate în faptul că tradiţia şi spiritualitatea au în ele germenii unei relaţii sănătoase între oamenii care formează un cuplu. Fiindcă adevărurile de credinţă sunt valabile în toate - iubirea, respectul, iertarea - aşa cum le învăţăm în creştinism, nu au cum să nu infuzeze şi căsnicia, această minune şi taină pe care parcă nu o mai băgăm în seamă aşa cum ar trebui.
