Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
Căsătoria dintre bărbat şi femeie, o taină a iubirii
Familia pe care Dumnezeu a întemeiat-o în grădina Eden are ca model al comuniunii însăşi comuniunea Sfintei Treimi, deoarece are drept caracteristici iubirea deplină, unitatea şi comuniunea perfectă.
Dumnezeu a creat o armonie perfectă în sânul primei familii creştine. Această Sfântă Taină a fost întemeiată imediat după crearea omului şi ridicată la rangul de Sfântă Taină prin binecuvântarea Mântuitorului, astfel familia creştină devenind una dintre modalităţile de comuniune a omului cu Dumnezeu.
Familia binecuvântată deţine un rol de primă importanţă în viaţa societăţii, fiind sursă de principii morale, culturale şi tradiţionale. Familia educă, modelează, gestionează şi responsabilizează persoanele umane. Ea este izvor de bine, de iubire, este generatoare de valori perene, permanentizând tot ceea ce este de folos pentru buna orânduire a societăţii.
Familia creştină se confruntă astăzi cu numeroase situaţii nefireşti din cauza unor curente imorale care nu fac altceva decât să o destabilizeze şi să o subjuge.
La distrugerea reperelor morale ale oamenilor a dus secularizarea, oamenii căzând în cursele întinse de o societate aflată în continuă derivă. Pervertirea fiinţei umane şi conceptul „omului modern“ al zilelor noastre au dus la un modernism greşit înţeles de către cei care vor să trăiască „modern“, pierzând astfel valorile şi tradiţiile unui neam care s-a născut şi a trăit creştin. Prin felul de vieţuire „modern“, prin trăire zbuciumată şi ieşită din tiparele tradiţionalismului firesc s-a ajuns la distrugerea demnităţii familiei, pierzându-se astfel valorile creştine şi unirea cu harul divin, care s-a pierdut odată cu acceptarea păcatului şi manifestările acestuia.
A fi modern nu înseamnă să trăieşti în păcate care distrug şi pervertesc fiinţa umană, ci înseamnă să fii în pas cu progresul actual şi, precum o albină care extrage tot ceea ce îi este de folos, tot aşa şi noi trebuie să extragem doar lucrurile care ne duc acolo sus, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Fără educaţie creştină societatea se dezumanizează
Locul unde se naşte şi se dezvoltă o societate este familia, deoarece copilul care vede lumina zilei reprezintă viitorul societăţii, el fiind cel care contribuie mai departe la bunul mers al acesteia. O societate fără o familie alcătuită dintr-un bărbat şi o femeie, aşa cum Dumnezeu a creat-o încă de la început, o societate fără o educaţie în duhul creştin va deveni o societate pierdută, dezumanizată, unde vor predomina consumismul şi egoismul.
Familia creştină vine în ajutorul societăţii atunci când copiii sunt educaţi şi îngrijiţi în duhul moralităţii creştine, deoarece dacă aceşti copii, care sunt viitorul societăţii de mâine, îl au pe Hristos în inimă şi ca far călăuzitor, ei vor putea să creeze bunăstarea societăţii. Este bine de ştiut că o societate nu poate fi distrusă din afară dacă nu a fost distrusă mai întâi dinlăuntrul ei.
Ceea ce vedem astăzi în mass-media şi în unele ţări din lume, că celula de bază a societăţii nu mai este familia alcătuită din bărbat şi femeie şi promovarea nonvalorilor ca valori, ne duce cu gândul la riscul distrugerii identităţii credinţei creştine şi înlocuirea acesteia cu o lume fără Dumnezeu şi cu o societate în care să predomine sloganul: „astăzi fac ce vreau eu“, sau „urmează-ţi instinctul“. Putem observa că din cele mai multe sloganuri ale zilelor noastre lipseşte iubirea, fundamentul principal pentru ca o societate să dăinuie şi să prospere peste veacuri. Sursa şi finalitatea tuturor lucrurilor este Dumnezeu Care este iubire (Ioan 4, 8, 16). Acest bulgăre de aur care este iubirea trebuie să fie vocaţia fiecăruia dintre noi, să pătrundă şi să cuprindă toate aspectele vieţii noastre, deci şi căsătoria şi sexualitatea.
Persoanele care se iubesc trebuie să privească una spre alta, să dialogheze şi să depăşească graniţele lipsei de cunoaştere pentru a ajunge la o stare de comuniune şi comunicare deplină. Pentru că aşa cum în legile fizicii doi magneţi care au polii de acelaşi fel se resping, şi numai dacă polii sunt diferiţi, unul pozitiv şi celălalt negativ, se atrag, tot aşa şi cei doi, bărbatul şi femeia, se atrag şi alcătuiesc un întreg aşa cum Dumnezeu a lăsat de la facerea lumii.
Când celălalt rămâne un mister nedefinit
Experimentând iubirea dintre un bărbat şi o femeie, creştinul autentic experimentează Împărăţia cerurilor, pentru că în Împărăţia cerurilor este iubire, iar lipsa iubirii aduce moartea şi suferinţa. Sfinţii Părinţi vedeau iadul ca pe un loc unde iubirea lipsea cu desăvârşire, iar oamenii nu aveau posibilitatea să dialogheze şi să comunice unii cu alţii.
Căsătoria dintre un bărbat şi o femeie este o taină a iubirii, a comuniunii reciproce, în care cei doi au dărâmat zidurile distanţei, ale egoismului şi ale minciunii. Temeiul acestei iubiri trebuie să fie complementaritatea, deoarece numai astfel se va înfăptui acea reciprocitate a dăruirii şi a primirii. A vorbi în zilele noastre despre iubirea dintre un bărbat şi o femeie este o formă de mărturisire creştină a ceea ce Dumnezeu reprezintă pentru lumea de azi.
Vorbind despre iubirea curată dintre două persoane, părintele Dumitru Stăniloae spune: „Doi tineri care se iubesc şi se iubesc fără a fi ajuns la nivelul mai coborât al plăcerilor trupeşti văd, fiecare din ei, taina celuilalt. Şi cred că nici unul dintre ei n-ar voi să-l definească pe celălalt. Celălalt rămâne un mister nedefinit şi infinitul se întinde dincolo de marginile lumii acesteia, se întinde până la Dumnezeu. Atunci probabil că, implicit, cei doi tineri, care sunt într-o iubire curată, trăiesc într-un fel prezenţa negrăită a lui Dumnezeu între ei“.