Ne aflăm în perioada de dezbatere publică a unui nou text constituţional. Dubla calitate a creştinilor, cea de membru al Bisericii şi cea de cetăţean al unui stat, ne obligă la o reflecţie creştină de tip sociopolitic, care se cere precedată de o întrebare fundamentală: ce este statul?
Elaborarea unei noi Constituţii este un moment de refondare a societăţii politice româneşti. O astfel de lege fundamentală nu descrie doar instituţii şi proceduri politice, ci şi societatea. Astfel, o Constituţie bună poate înseamna o societatea mai bună, care să fie rodul voinţei participanţilor ei. În acest sens, o Constituţie are vocaţia de a fonda statul în care trăim. Marile Constituţii, cele cu care se mândresc societăţile democratice occidentale, sunt documente rezultate în urma asumării unor experienţe istorice tragice. Constituţia celei de-a Cincea Republici Franceze redactată în 1958 este o consecinţă a războiului din Algeria. Constituţia americană din 1787 este rezultatul Războiului de Independenţă. Constituţia Republicii Italiene din 1947 este rezultat deconstruirii statului fascist. Cel mai bun exemplu este, însă, cel britanic: în acest caz se vorbeşte despre o contituţie "nescrisă", pentru că nu avem un unic text. Sunt peste 80 de volume (vezi foto) care stau pe masa din mijlocul Camerei Comunelor. Este, deci, o constituţie "foarte scrisă" care adună decizii, norme, tradiţii etc., apărute în urma unor tensiuni majore ale societăţii britanice încă de acum 800 de ani: Magna Charta Libertatum (1215), Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Parliament Act (1911, 1949), etc. Jurisprudenţa constituţională britanică ne spune prin caracterul ei excepţional că un bun pact social şi politic se consolidează pe tradiţie.
Astfel, vocaţia unei Constituţii este aceea de a discerne ce a fost greşit în trecut pentru a împrumuta viitorului societăţii pozitivul unei reflecţii îndelungate. Constituţia devine un pansament al unei crize, având menirea de a discerne experinţa istorică, şi nu neapărat prezentul. La fel, în cazul nostru, statul comunist a păcătuit prin anularea libertăţii umane creând un mediu în care doar cei puternici au avut vocaţia de a rezista, cei slabi capitulând. De aceea, o nouă Constituţie trebuie să limiteze atotputernicia statului în societate şi să spună explicit că subiectul politic este totalitatea cetăţenilor adunaţi într-un corp politic, nu statul.
Ce este statul?
Statul nu este un om sau un grup de oameni, ci acel ansamblu de instituţii care ocupă vârful societăţii. Este o suprastructură impersonală investită cu putere în interesul dreptăţii sociale. Cetăţenii se unesc între ei şi cad de comun acord să se supună unei puteri care este descrisă de legi. Prin urmare, orice act înfăptuit de către stat este opera cetăţenilor săi, nu a unei entităţi invizibile. Ca dispozitiv care organizează autoritatea, statul este parte şi instrument ale corpului politic (poporul), dar şi inferior corpului politic, aşa cum partea este inferioară întregului. El nu are independenţă supremă faţă de întreg, nici putere supremă asupra lui, deci nu poate fi în mod autentic suveran. De aceea, statele democratice se numesc suverane în raporturile cu alte state, nu cu propriii cetăţeni.
Tipul ideal de stat este un produs exclusiv al raţiunii (statul de drept). El se distinge fundamental de societate, fiind un mijloc al acesteia, nu un scop în sine. Statul de drept este mijlocul prin care cetăţenii se înscriu într-un proiect comun, dar şi cel care ne reaminteşte că am depăşit graniţele acelui proiect prin puterea sa punitivă. Totodată el trebuie obligat să finanţeze activităţile pe care cetăţenii şi grupurile de cetăţeni nu le pot face singure. Dacă la ora actuală milioane de români sunt plecaţi în străinătate la muncă, de foarte multe ori dezgustaţi de societatea noastră, este şi pentru că nu au conştiinţa că aparţin unui proiect comun. Acest lucru ne sugerează că statul român este încă un stat slab, dezinteresat de mulţi dintre cetăţenii săi.
La 20 de ani după căderea comunismului avem datoria morală să deconstruim statul totalitar. O vor avea şi generaţiile următoare nouă, pentru că americanii încă se raportează la Abraham Lincoln, Alexander Hamilton, James Madison şi ceilalţi ca la "părinţii fondatori", francezii, la Revoluţia sângeroasă din 1789, iar britanicii, la 1215. Dacă democraţiile consolidate încă păstrează în structura lor exemplele de tipul "Aşa nu!", cu atât mai mult cea românească trebuie să găsească formula potrivită de pact social pentru a depăşi ateismul, statolatria şi individualismul produse de regimul comunist. Nici regimul politic românesc precedent comunismului nu ne oferă prea multe bune practici ale guvernării. Sociologul francez de origine română Mattei Dogan, un savant de reputaţie mondială, numea în 1946 regimul politic românesc din perioada 1866-1937 "o democraţie mimentică", arătând precaritatea construcţiei statului de drept în ţara noastră.
Autonomia societăţii
Lipsa distincţiei dintre societate şi stat a permis regimului comunist să dizolve autonomia societăţii, partidul-stat intrând până şi în zonele cele mai intime ale vieţii cetăţenilor prin informatorii săi. Partidul Comunist s-a comportat ca un demiurg, deasupra poporului, dar şi în interiorul lui. Biserica rămăsese singura oază de umanitate într-o societate în care însuşi partidul dorea să îşi asume şi puterea pastorală de transformare a "omului nou" de tip sovietic. Procedând aşa, comunismul demonstrează că adevăratul său concurent a fost religia însăşi şi de aceea a încercat să o înlocuiască cu o viziune eshatologică profund materialistă. Noua lume avea să fie una în care să domnească utopia egalitarismului perfect.
Dacă Biserica este pentru noi o societate perfectă, întrucât este Trupul Tainic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, statul nu va avea niciodată aceeaşi vocaţie. Cu toate acestea, viaţa în trup a creştinilor o pregăteşte pe cea "în duh", ceea ce se traduce prin nevoia de participare a credincioşilor la realizarea binelui comun în viaţa de aici. Mai mult decât atât, filosoful francez Pierre Manent arată faptul că Biserica are dreptul de a controla tot ceea ce ţine de această lume. Ea trebuie să vegheze cu cea mai vie atenţie ca toţi cei care conduc să nu ordone celor supuşi să comită fapte care le-ar putea pune în pericol mântuirea. Dacă în logica guvernamentalităţii contemporane omul este un simplu element statistic, Biserica ne reaminteşte în permanenţă că omul este mult mai mult: el este o persoană unică şi irepetabilă, care are vocaţia mântuirii. Mai departe, mântuirea este un act personal, dar care necesită şi primeşte amprenta comunităţii, ceea ce înseamnă că omul este profund îndatorat să reflecteze la felul în care se structurează puterea în comunităţile sale: familie, loc de muncă, sat sau oraş, ţară etc.
Primele reflecţii de tipul personalismului politic în spaţiul românesc le găsim chiar în ortodoxie. Astfel, în 1924, episcopul Râmnicului Noul-Severin, Bartolomeu Stănescu, licenţiat în drept şi sociologie la Sorbona, spunea că "omul este care îşi face statul, iar nu statul îl face pe om", denunţând caracterul intruziv al statului român interbelic în viaţa socială. În anii comunismului, Aleksandr Soljeniţîn, simţind povara ateismului impus spunea: "Nu vrem această "mântuire", nu vrem să fim mântuiţi de aceşti oameni şi cu aceste mijloace".
Cetăţenii români şi-ar dori să trăiască într-o societate în care studentul merituos ştie că pregătindu-se consecvent pentru o carieră o va putea urma, în care omul matur muncind atât bine cât şi corect poate să ofere bunăstare familiei lui şi în care bătrânul pensionar este preţuit pentru munca lui de o viaţă. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să ştie regulile jocului unei societăţi care se vrea stabilă. Altfel spus, atunci când guvernul ordonă cetăţenilor ceva, aceştia ar trebui să aibă conştiinţa că ei l-au autorizat. Ce ne poate furniza această încredere? Pe de o parte, democraţia, deşi este, aşa cum o numea Winston Churchill, "tot un regim prost, dar puţin mai bun decât celelalte", şi, pe de altă parte, spiritul creştin, care trebuie să modeleze comportamentul nostru în comunitate.
