Undeva, la marginea Bucureştiului, în comuna Căţelu, pe strada Apusului, funcţionează "Raiul animalelor", primul şi unicul cimitir de necuvântătoare din România. Aici sunt înhumate aproape 3.000 de animale de companie şi incinerate aproximativ 900. Criticat de unii, elogiat de iubitorii de animale, un loc extrem de curat şi liniştit în realitate, cimitirul îndeplineşte însă, dincolo de răspuns la o dragoste uneori exagerată a posesorilor de animale, un rol social necesar, despre care se vorbeşte foarte puţin: acela de factor sanitar indispensabil unei societăţi urbane civilizate.
Nicky, Cuky, Aris, Piky, Bursuca, Lessy, Buch Bee, Rudy, Toto, Rokyy, Pity, Ghiţă, Raisa, Tomiţă, Miţi, Zozo, Tase, Rafael, Zguby, Mau, Pufi, Nero, Topsy, Gaia, Mitică etc. sunt tot atâtea nume de câini, pisici, porcuşori de Guineea, papagali, peştişori, ponei, şoricei, broaşte ţestoase, elefanţi etc., vietăţi ale creaţiei lui Dumnezeu care, într-un moment al vieţii lor, aduc bucurie, linişte, companie şi, de ce nu, dragoste multora dintre noi. Mai ales celor care, din nebănuite pricini, ne simţim singuri, abandonaţi, trişti, lipsiţi de iubirea semenilor şi fără de speranţă. După care ele se retrag, discret, din viaţa lor şi a noastră, lăsându-ne un gol în suflet, lipsindu-ne în continuare de afecţiune, de dragostea lor dezinteresată, cărora, la rându-ne, le dăruim dragoste. Poate uneori exagerată, dar, în genere, meritată.
Dintr-o asemenea relaţie om-animal s-a născut şi ideea întemeierii unui cimitir al acestor necuvântătoare. Idee insolită pentru mulţi dintre orăşenii noştri, obişnuiţi mai degrabă să se debaraseze de animalele moarte prin aruncarea lor la ghena de gunoi, prin parcuri, pe străzi, prin canale sau pur şi simplu în grădina sau în balconul vecinilor cu care ne-am certat. Idee născută nicidecum din cine ştie ce tabuuri, credinţe oculte sau rituri funerare apuse, antice, precum acelea din Ashkelon, unde exista un cimitir special pentru câini, care se bucurau de o recunoştinţă specială din partea anticilor.
Dincolo însă de acest aspect afectiv, cimitirul de animale de la Căţelu, "afacerea" domnului Laurenţiu Neghină, îndeplineşte un rol social aparte, neglijat, cu bună-ştiinţă sau nu, de multe autorităţi locale de la noi: acela de factor sanitar indispensabil într-o aglomerare urbană ce se doreşte civilizată. Sau care, mă rog, năzuieşte spre un asemenea atribut.
Cimitirul de animale, ca serviciu sanitar, social
Cimitirul de animale de la Căţelu fiinţează din anul 2003, pe partea de înhumări şi, din 2005, pe partea de incinerare. Răspunzând unor cerinţe ale iubitorilor de animale din Bucureşti, dar şi din alte mari oraşe ale ţării, aici pur şi simplu s-au creat un spaţiu şi o gamă de servicii pentru cei care îşi pierd animalele de companie, unde le pot îngropa sau incinera, unde se pot plimba şi chiar… reculege. Termenul de cimitir este adecvat în parte, dar poate cel mai potrivit este acela de parc-cimitir.
Dar tot aici, aşa cum ne-a declarat domnul Laurenţiu Neghină, "sunt aduşi, de către primării, asociaţii de bloc, pensionari etc., pentru incinerare sau înhumare, cadavre de câini abandonaţi, de păsări sau alte animale, preluăm şi distrugem o serie de deşeuri medical-veterinare din partea de sud a ţării, părţi anatomo-patologice, obiecte şi materiale care rezultă în urma exercitării actelor medical-veterinare. Preluăm de asemenea produse chimice şi medicamentoase ieşite din uz sau expirate pentru a le distruge sau neutraliza, fiind singura unitate de acest gen de pe raza judeţului Ilfov".
O vizită în cimitirul pentru animale este o experienţă interesantă, pentru că tot ceea ce există aici - alei, bănci, "morminte", incinerator etc. - nu aminteşte de ceea ce îndeobşte omul cunoaşte ca fiind cimitir. Este, în primul rând, un parc de relaxare, la altă dimensiune, evident, asemănător cimitirului de animale din Paris, care este cel mai vechi din Europa.
Aici nu au loc ceremonialuri religioase sau alte activităţi care să scandalizeze, să jignească pe cineva sau credinţa cuiva. Totul se rezumă la un serviciu social, care aduce o notă de civilizaţie într-o urbe murdară şi aglomerată, de dimensiunea Capitalei, unde problema animalelor abandonate sau moarte este departe de a-şi găsi o rezolvare adecvată şi acceptată de toată lumea.
Animalele fac parte din creaţia lui Dumnezeu
Biserica a recunoscut întotdeauna faptul că animalele fac parte din creaţia lui Dumnezeu, creaţie ce a fost făcută pentru om. Cartea Facerii oglindeşte acest lucru în capitolul al doilea, unde se evidenţiază faptul că Adam dăruieşte nume vieţuitoarelor pentru ca acestea să-i slujească omului, să fie sub stăpânirea sa. Punctul de vedere ortodox despre starea sufletelor animalelor este lămuritor: sufletele animalelor sunt muritoare, spre deosebire de cele ale oamenilor, care le-au primit prin suflare dumnezeiască. De aceea, Biserica nu ignoră ajutorul pe care vieţuitoarele îl dau oamenilor, pentru că omul credincios primeşte harul dumnezeiesc ce se revarsă şi în locul unde el îşi petrece viaţa, împărtăşire, indirectă, firească, a harului divin faţă de tot ceea ce-l leagă pe om de creaţie, cu tot ceea ce conţine ea: vegetaţie sau animale.
Nu încurajează însă formele exagerate, idolatrice, faţă de animale, pe care unii membri ai societăţii le manifestă, din nefericire, mergând până acolo încât îl transformă pe Grivei, dintr-o neînţeleasă dragoste, în broşă de diamant, purtată pe rever sau ca buton la cămaşă.
