Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
Cine iubeşte mai mult arată răbdare
S-au scris multe despre secretele unei familii reuşite, de la iubire la respect şi încredere, şi toate sunt adevăruri de necontestat. Iar pe lângă toate acestea, aş mai adăuga unul: răbdarea. Unii ar spune că această virtute poate încălca multe drepturi pe care le avem, dreptul la a susţine cu tărie opinia proprie, dreptul de a ne descărca nervii pe cineva şi dreptul de a considera că într-o discuţie, invariabil, noi trebuie să avem dreptate. Cât să răbdăm? Până la capăt...
Câte nu înfruntăm de-a lungul vieţii de familie? Pe lângă bucuriile şi sentimentele de împlinire pe care ni le aduce familia, sunt şi greutăţile care se încăpăţânează să îşi facă loc în viaţa noastră, să ne tulbure când credem că ne este cel mai bine, să ne împovăreze când vin una peste alta. Este adevărat că uneori cel pe care l-am ales să ne fie alături tocmai în aceste greutăţi avem impresia că ne lasă, că nu are răbdare să treacă împreună cu noi peste piedici, iar noi nu avem răbdare să înţelegem de ce. Cercul vicios - enervat şi enervant Problema cu răbdarea ar putea fi rezolvată cât ai zice... iubire. Da, iubirea te ajută, trece peste orice, dacă ai iubire, ai răbdare, şi respect, şi încredere. Şi totuşi nu ai putea zice că nu îţi iubeşti soţul sau soţia dacă apare o discuţie aprinsă despre cum ar trebui îmbrăcat copilul la serbare sau dacă sinceritatea este o virtute sau nu, sau dacă mobila trebuie neapărat cumpărată acum. Iubirea este tot la locul ei, doar uităm să o întrebuinţăm. Tocmai în genul acesta de discuţii, aparent banale, trebuie să ne exersăm răbdarea. Am citit undeva ceva interesant: "Cât rău nu produce familiei exprimarea, fără răbdare, a cuvintelor! Dacă unul nu se abţine, celălalt răspunde imediat în acelaşi fel. După care cineva începe să vorbească de dragul răzbunării, urmând justificarea şi, până la urmă, toate aceste cuvinte vor intra, cu rod negativ, în sufletul celor implicaţi". Dacă nu suntem dispuşi să lăsăm de la noi nici în aceste mici diferenţe de opinie, ce putem să mai spunem când apare o problemă serioasă? Spre exemplu, când unul dintre soţi are un viciu, cum am putea avea răbdarea de a-l corecta? Sau când unul trece printr-o perioadă dificilă în care este mai irascibil, de unde am avea puterea de a-i răspunde cu calm? De aceea este importantă răbdarea în orice situaţie, e condiţia fără de care o căsătorie nu poate fi una împlinită. Un părinte mi-a spus odată în treacăt: "Atunci când soţul tău este tare, tu să fii moale, iar când tu eşti tare, soţul tău trebuie să fie moale". Nu se poate să fie răbdare doar dintr-o singură direcţie, cum nu se poate nici cu iubirea, nici cu respectul care vine doar de la unul din soţi. Este normal ca aşa cum sunt doi care se enervează tot doi să fie când se calmează. Nu poate lăsa doar unul de la el pentru că apare în timp frustrarea, dezamăgirea că nu poate fi înţeles cum şi el înţelege la rândul său. Astfel depozităm în noi, înghiţim în sec de fiecare dată, supărare după supărare, jignire după jignire până în momentul în care butoiul cu pulbere explodează. Atunci şi cea mai mică supărare o exagerăm, enervându-l pe celălalt, care nu înţelege de unde vine supărarea noastră. Şi ne tot învârtim în cerc, enervat şi enervant, dacă nu suntem în stare să recunoaştem fiecare din noi partea de dreptate pe care o are celălalt. În loc de răbdare, greşeli şi jigniri în comunicare Cele mai multe certuri în familie apar, din lucruri mărunte care dacă ar fi tratate ca atare, ar dispărea imediat. Este în regulă să ne exprimăm supărarea pentru un anumit lucru atâta timp cât suntem îndreptaţi spre rezolvarea acelei probleme concrete fără a aduce în discuţie şi greşelile din trecut, de la începutul relaţiei până în momentul prezent. Şi în literatura de specialitate este tratată ca fiind o greşeală această abordare a problemei: "Acest lucru se întâmplă atunci când oamenii, certându-se în prezent, încep să apeleze la trecut, amintindu-şi supărările mai vechi. Oamenii de acest fel îşi aduc aminte orice jignire pe care au mai suportat-o. Un astfel de comportament este fundamentat pe dorinţa de a demonstra tuturor că au dreptate. În primul rând simt că problema lor actuală nu este destul de gravă pentru a pretinde atenţia celorlalţi. În al doilea rând, ar vrea să verse amarul care s-a adunat cu timpul, fapt pentru care nu au suficient curaj". Nu cred că este un lucru rău să atragi atenţia soţului sau soţiei pentru ceva ce a făcut greşit, dar problema apare atunci când se generalizează. Dacă nu şi-a pus hainele la locul lor şi începem să expunem întreaga istorie a comportamentului său şi chiar a familiei sale cu genul de replici "aşa faci tu întotdeauna, probabil aşa făcea şi tatăl tău", iar în final tragem concluzia că toţi bărbaţii sunt nişte neglijenţi, cum s-ar spune, "am dat cu bâta-n baltă". Ceea ce trebuia să fie o rezolvare a unei probleme concrete s-a transformat într-o jignire agresivă care nu a făcut altceva decât să enerveze ambii parteneri, fără ca vreunul să aibă un folos din aceasta. Dacă am fi avut răbdare şi tact să explicăm ce ne deranjează, am fi reuşit să-l facem pe celălalt să conştientizeze greşeala şi să se îndrepte pe viitor. Cu metoda de a generaliza orice greşeală nu obţinem decât încăpăţânare, nicidecum recunoaşterea greşelii şi rezolvarea disensiunii. "Dragostea îndelung rabdă" Răbdarea este prima trăsătură a dragostei pe care ne-o spune Sfântul Apostol Pavel. Cine iubeşte este în stare să ierte şi să rabde mult. Înalt Preasfinţitul Părinte Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei, ne învaţă foarte frumos: "Dacă spunem că-i iubim, trebuie să-i răbdăm pe soţii şi soţiile noastre cu toate lipsurile lor. Să ni-i imaginăm cum vor fi la capătul drumului. Să-i răbdăm pe copiii noştri cu toate ştrengăriile pe care le fac. Să-i răbdăm pe bătrânii noştri cu toate neputinţele lor. Să-i răbdăm pe toţi aşa cum sunt, dacă zicem că-i iubim. Adevărata dragoste ştie că nici soţul nu-i perfect şi nici soţia nu este perfectă, nici copiii nu-s perfecţi, nici părinţii nu-s perfecţi şi nici colegii de muncă nu sunt perfecţi. Pe nici unul Dumnezeu nu i-a terminat încă. Dacă în noi este dragostea lui Dumnezeu, avem răbdare cu greşelile celorlalţi pe care îi iubim. Noi îi privim în aşa fel încât nu-i vedem cum sunt ei astăzi, ci aşa cum vor fi ei, tot mai buni, în viitor. Şi dragostea ne va face să-i ajutăm în drumul lor spre desăvârşire".