Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Comprimarea timpului, realitate sau iluzie?

Comprimarea timpului, realitate sau iluzie?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Dumitru Manolache - 15 Sep, 2010

"Să văd dacă am timp." Iată răspunsul sau refuzul elegant pe care îl dăm, din ce în ce mai des astăzi, unor invitaţii, fără să ne gândim prea mult dacă acestea reprezintă atitudini, stări etc. faţă de o percepere subiectivă sau o realitate a comprimării timpului. Fiecare dintre noi am avut, cel puţin o dată în viaţă, sentimentul că timpul se "scurge" mai repede. Este aceasta o iluzie? O rătăcire diavolească? O realitate şocantă? Sau un efect al stresului?

Exprimat explicit sau nu, sentimentul "accelerării" timpului este o problemă care ne afectează. Nu ştim exact dacă în mod real sau subiectiv. Fiecare dintre noi, cel puţin o dată în viaţă, am constatat că timpul "zboară" mai iute acum faţă de perioadele anterioare, faţă de copilărie, când verile ni se păreau nesfârşite, zilele lungi cât săptămânile, iar anii interminabili. Ce s-a petrecut cu noi? Viteza crescută a comunicării în aceşti ultimi ani, precizia programării acţiunilor, controlul lor, stresul, rătăcirea diavolească ne pun în faţa acestei "realităţi" sau este vorba despre o contracţie reală şi perceptibilă a timpului pe care ştiinţa chiar o poate confirma?

Poate că aceste întrebări, trăiri sau nedumeriri nu ar avea nici o importanţă dacă nu s-ar solda cu o constatare amară şi paradoxală la apusul soarelui: "A trecut ziua şi nu am făcut nimic, cu toate că am fost ocupat tot timpul". Seara, ajunşi acasă de la serviciu, suntem obosiţi, constatăm că planul pentru ziua în curs nu s-a realizat, ne certăm cu cei din jur, devenim agresivi, gândurile ni se înnegurează şi nu le mai putem pune în ordine, uităm ce am făcut sau ce avem de făcut şi lista aceasta a neputinţelor inexplicabile poate continua ducându-ne la disperare. Sunt cercetători care pun aceste consecinţe pe seama unui "manegement defectuos al timpului", explicându-l printr-o lipsă a controlului asupra opţiunilor noastre, a planificării priorităţilor şi împărţirea timpului în funcţie de acestea. În viziunea lor, în condiţiile arătate, timpul trece mai repede, realizările noastre sunt nesemnificative, iar relaxarea se rezumă doar la un concept la care ne putem gândi cu regret la sfârşitul zilei, când picăm răpuşi de oboseală şi somn. Remediul recomandat de ei? Să fim mai selectivi, să alegem doar ce aduce valoare, să respingem evenimentele nesemnificative care ne consumă resursele interne şi externe.

Oscilaţia Schumann şi calendarul mayaş

Alţi cercetători susţin că, într-adevăr, timpul se contractă şi că durata zilei ar fi ajuns, în realitate, la aproape jumătate. Se susţine chiar că cei născuţi înainte de anul 1978 ar acuza trecerea bruscă a timpului într-un mod foarte rapid, ei trăind, practic, din 24 de ore doar 16. Fenomenul nu ar fi valabil însă şi pentru persoanele născute după 1978, care ar avea creierul "racordat după noua oscilaţie", adică "Oscilaţia Schumann". Aceasta se referă la o frecvenţă de vibraţie a Terrei, a cărei valoare de 8 hz ar coincide pe anumite segmente cu ritmul alfa al creierului uman, cel asociat stării de relaxare, puls menţinut constant până în jurul anului 1978, dată după care oscilaţia ar fi crescut, inexplicabil încă, spre 13 hz. Conform acestei teorii, un număr mare de persoane născute după anul 1978 ar avea un IQ peste medie, capacităţi psihice "încadrabile în fenomene paranormale", adaptabile la factorii de stres din mediu, în timp ce la persoanele născute înainte de această dată s-ar fi observat o scădere a rezistenţei la stres sau o mai slabă adaptare la condiţiile de mediu.

Legat de problema comprimării timpului, nu lipsesc nici teoriile care "proorocesc" un iminent sfârşit al omenirii în anul 2012, conform interpretării datelor calendarului civilizaţiei maya.

Iadul neantizării identităţii

Modificările percepţiei accelerării timpului în ultimele două trei-decenii au fost speculate cu scopul determinării unor efecte în zona comerţului, spre exemplu. Astfel, mai multe companii comerciale au avut succes folosind strategii de vânzare prin care oferta de produse era foarte des schimbată, fenomen pe care îl observăm şi în ţara noastră, mai ales la companiile din sfera comerţului alimentar, al produselor electronice, electrice, mobilei etc. Săptămânal, suntem informaţi, prin pliantele vârâte în cutiile de scrisori, cu privire la reduceri de preţuri la unele produse din aceste domenii, cu oferte atrăgătoare doar pentru câteva zile.

În 1992, futurologul britanic Peter Russell vorbea despre "prăbuşirea timpului", ca urmare a faptului că "schimbările se produc într-un ritm din ce în ce mai rapid", iar unele lucrări din 2004, spre exemplu, conţin referiri la conceptul de "timp comprimat", regăsit chiar şi în rapoarte de cercetare din domeniul tehnicii de luptă ale Pentagonului. Conferinţe pe tema comunicării într-o lume globalizată, desfăşurate şi la noi în ţară, vorbesc şi ele despre acelaşi concept, asociat cu cel al comprimării spaţiului, care nu ar mai reprezenta "bariere reale, căci ne putem mişca liber, în virtual... supuşi în permanenţă la extraordinara presiune a vitezei". Marele preţ plătit acestei "libertăţi" ar începe, în mod paradoxal, "odată cu depăşirea barierei realului", cum spunea un participant, care concluziona, oarecum speriat, că "dincolo de spaţiu şi timp se poate ascunde iadul, un iad al anonimului, al depersonalizării, al neantizării identităţii...".

Omul ca închisoare ambulantă

Fără să prelungim expunerea acestor teorii şi ipoteze, îndrăznim a spune că, în fond, în spatele acestui concept de comprimare a timpului se poate ascunde iadul anonimatului, depersonalizării sau neantizării identităţii individului uman, care îşi pierde istoria personală, conştiinţa de sine, patrimoniul identitar naţional, devenind obiect de manevră în mâinile artizanilor planurilor de uniformizare a omenirii, distrugerii capacităţii de a crea, de a gândi, de a fi activi, expresivi, de a ne conserva memoria culturală şi identitar-naţională. În acest mod, omul devine "cea mai mare închisoare ambulantă", care "îşi poartă în el închise îndoielile casante... îşi taie sufletul încarcerat de cioburile tristeţii şi neputinţei, iar când vrea să iasă din el însuşi este oprit de condiţia sa de muritor", cum ar diagnostica situaţia eseistul Răzvan Rachieriu.

Drumul inevitabil spre eternitatea vieţii în Dumnezeu

Referitor la spaţiu şi timp, părintele Dumitru Stăniloae spune următoarele în lucrarea "Teologia Dogmatică Ortodoxă": "...Spaţiul, ca realitate pentru lume, e dat pentru ca să fie depăşit prin realizarea unei comuniuni perfecte între noi şi Dumnezeu şi între noi înşine, după asemănarea Sfintei Treimi. Astfel, spaţiul îşi are originea şi sfârşitul în Sfânta Treime, ca şi timpul. Este paradoxal că, pe măsură ce cineva are mai mult timp pentru alţii, cu atât învinge mai mult timpul şi totodată şi spaţiul... Căutând să învingem timpul în mod exterior, prin viteză, rămânem închişi în el, rămânem în durata goală de comuniune... Dacă terminăm repede drumul spre ţinta propusă, găsim mereu ţinte, sau rămânem în durata chinuitoare a singurătăţii. Viteza exterioară ne poate duce repede la cineva, dar dacă n-am învins distanţa interioară, lunecăm repede pe lângă persoana la care am ajuns. Timpul şi spaţiul ne sunt date ca drum inevitabil spre eternitatea şi infinitatea vieţii în Dumnezeu şi deci nu ne putem dispensa de ele ca daruri ale lui Dumnezeu...".