Copiii şi gestionarea provocărilor vieţii

În viaţa de familie ne întâlnim în fiecare zi cu diferite provocări cărora uneori nu ştim să le facem faţă într-o manieră ziditoare. În articolul de faţă vă propun doar două dintre situaţiile care au făcut obiectul aplecării specialiştilor. Este vorba despre conflictele dintre copii şi atitudinea faţă de rugăciune şi de alte aspecte ale vieţii, extrase din cărţile „Viaţa de familie“ şi „Familia ortodoxă“.

În cartea „Viaţa de familie“, apărută la Editura Sophia în anul 2009, sunt însumate mai multe opinii care aparţin unor părinţi sfinţi, precum şi ale unor filosofi şi psihologi contemporani, ce privesc din aceeaşi perspectivă, ortodoxă, relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, ori relaţia cu Dumnezeu.

Să evităm rolul de arbitru în conflictele dintre copii

Printre problemele ce fac parte din realitatea oricărei familii cu mai multe odrasle sunt conflictele dintre copii. Iar noi, ca părinţi, de multe ori nu ştim cum să le facem faţă, mai ales când combatanţii sunt mai temperamentali. Sugestia specialiştilor este să-i orientăm pe copii şi să vedem noi înşine ce învăţăminte pot fi trase din acestea. „Nu există soluţii simple pentru această problemă, totuşi, este important să ne amintim că unele conflicte pot juca un rol pozitiv, cu condiţia să nu ajungă prea departe. Stresurile şi conflictele au loc din cauza faptului că tocmai în acest fel se realizează trecerea la un nivel nou, mai stabil, al relaţiilor. Copiii fac însă lucrul acesta cu stângăcie, prin urmare au nevoie de ajutorul părinţilor.

În majoritatea cazurilor, părinţii trebuie să evite rolul de arbitru în ciocnirile dintre copii, dar dacă aţi fost totuşi atras în conflict, daţi-i fiecărui copil posibilitatea de a-şi exprima plângerea sau supărarea, apoi cereţi-i unuia dintre ei să expună pe scurt esenţa plângerii celuilalt, ca să vă convingeţi că aţi auzit şi aţi înţeles totul în mod corect. După aceea, copiii să alcătuiască împreună lista căilor şi mijloacelor posibile de rezolvare a conflictului. În atare caz, nu numai că veţi returna copiilor responsabilitatea pentru rezolvarea conflictului, ci îi veţi şi deprinde să biruie diversele probleme, piedici şi momente negative din viaţă.

Daţi-le tuturor posibilitatea să se exprime. Dacă copilul a luat parte la elaborarea unei anumite reguli, el se va strădui să facă în aşa fel încât regula să nu fie încălcată - dar dacă regula i-a fost impusă de sus, este foarte probabil că va încerca totuşi să o încalce. Întăriţi noile reguli de comportament în interiorul familiei. Dacă regula spune: «nici un fel de bătăi», pedeapsa disciplinară pentru încălcarea ei trebuie să fie oprirea temporară a oricărui joc. Aceasta este o metodă foarte eficace.

Când copiii încep să se bată, părinţii trebuie să le spună: «În casa asta nu sunt permise bătăile. Tu aşază-te aici, iar tu dincolo». Scaunele trebuie să fie lipite de perete şi dispuse în aşa fel încât copiii să nu se vadă unul pe celălalt. Aşteptaţi cinci minute, apoi discutaţi cu copiii despre cearta lor. În acel moment ei se vor fi liniştit deja, probabil este timpul potrivit pentru a analiza alternativele raţionale pentru certuri.

Pentru ca ei să nu se teamă de propriile sentimente pe care le nutresc unul faţă de celălalt şi să admită că uneori se pot şi certa, şi nu este nimic înfiorător în asta, discutaţi cu ei despre acest lucru. Le puteţi povesti despre propriile dumneavoastră trăiri din copilărie şi despre ciocnirile cu fraţii şi surorile dumneavoastră. Iar dacă aţi fost unic copil la părinţi, fără îndoială că aţi comunicat cu verii dumneavoastră sau, dimpotrivă, aţi visat dintotdeauna să aveţi o soră sau un frate.

Arătaţi-le copiilor aspectele pozitive ale vieţii lor comune, daţi-le uneori sarcini comune, străduiţi-vă să fiţi echidistant cu ei. Dacă sunt de acelaşi sex, este mai bine dacă fiecare dintre ei va avea hobby-ul său, talentul său, pasiunea sa, ca să se afle cât mai puţin în competiţie.

Şi încă o observaţie. Este binecunoscut faptul că bătăile, zarva şi ţipetele au loc numai în prezenţa adulţilor, că ele sunt adresate în cea mai mare măsură acestora. Ca atare, multe depind de comportamentul părinţilor. În mod special nu trebuie să li se permită copiilor să pârască. În acest scop, trebuie:

a) să fie învăţaţi să utilizeze contactul direct, adică să-şi exprime gelozia nu indirect, părinţilor, ci deschis, unul celuilalt, prin cuvinte de genul: «nu-mi place când te baţi cu mine...», «mă supăr când îmi iei lucrurile...». Declaraţiile de acest fel îi ajută pe copii să caute forme noi, civilizate de comunicare, evitând să se «atingă» unul pe celălalt;

b) să fie rugaţi să iasă din încăpere şi să rezolve singuri situaţia conflictuală.

Străduiţi-vă să acceptaţi faptul că simt diferit şi că fiecare este bun în felul său, de aceea nu îi siliţi să se adore unul pe celălalt, să fie întotdeauna împreună şi să colaboreze mereu, cu orice preţ.

Dragostea impusă rareori este îndelungată şi sinceră. Fără îndoială că va veni o vreme când va deveni interesant pentru ei să fie împreună, fără nici o presiune din afară. Şi atunci se vor putea simţi pe deplin prieteni, nu numai rude, vor înlocui concurenţa prin colaborare şi vor putea transmite propriilor copii această experienţă inestimabilă. Şi le vor povesti cândva, cu acelaşi zâmbet, cum se băteau cândva cu fratele lor.“

Rugăciunea îi învaţă pe copii să ceară

Cum să abordăm viaţa de rugăciune a copiilor? Ca părinţi, putem observa că uneori copiii nu mai vor să se roage, mai ales când mai cresc. Cineva pune întrebarea dacă e nevoie să-i obligăm la aceasta. Părintele Evgheni Şestun oferă un răspuns în cartea „Familia ortodoxă“, apărută tot la Editura Sophia, în anul 2005. „În genere, copilul nu trebuie niciodată obligat sa facă ceva. Nu putem impune unei persoane să fie creştină. De cele mai multe ori, noi, maturii, fără să ne dăm seama, îi îndepărtăm pe copii de la multe fapte bune, cu toate că putem transforma împlinirea anumitor obligaţii în sărbători. De exemplu, o cunoştinţă de a mea îşi creşte fiica astfel: ca o răsplată pentru ceva, ea îi permite să spele vasele! Pentru că ea consideră spălarea vaselor ca ceva foarte important, îi place să trebăluiască pe lângă casă şi nu ia aceasta nicidecum ca pe o pedeapsă. Mulţi adulţi au obiceiul să-l ameninţe pe copil: «Dacă te vei purta urât, te voi pune la treabă».

Nu-i putem impune unui copil să nu respire. Este vorba de propria noastră viaţă! Dacă un adult trăieşte din plin această viaţă, spală cu bucurie podelele, lucrează în grădină, şi cei din familie vor încerca să-l imite. Toţi purtăm în noi nedorinţa de a duce propria cruce; dacă ne impunem să ne rugăm, este ca şi cum am fi nişte surghiuniţi, căci spunem: «Oare mai are vreun rost să-l oblig şi pe copilul meu să facă aceasta?...». Dacă un om trăieşte cu acest gând, treptat, el (gândul) se transformă în ceva obişnuit. Copilul preia de la noi această stare. Faptul că Dumnezeu ne permite să trăim, să ne rugăm, să muncim, le vom lua toate acestea ca pe un dar. Este o comoară care trebuie păstrată. Când o persoană începe să se roage, ea nu mai poate să nu facă acest lucru şi mai departe. Chiar dacă pentru o anumită perioadă încetează, ea va simţi imediat cum viaţa ia o altă întorsătură, şi nu una dintre cele mai bune. Unii refuză să se roage, pentru că nu au gustat din plăcerea rugăciunii, pe când aceasta este viaţa adevărată.

Rugăciunea îi ajută pe copii să înveţe multe fapte bune, care se dau cu greu în viaţa de zi cu zi. Îi învaţă să ceară. De cele mai multe ori, părinţii greşesc: orice ar cere un copil, ei caută să-i satisfacă dorinţa. Iar mai târziu, după trecerea anilor, ei aşteaptă mulţumiri, dar aud răspunsul: «Eu nu am cerut să-mi faceţi aşa ceva». Copiii cresc şi cred că aşa trebuie să fie şi mai departe: părinţii să-i îngrijească, pentru că aceasta este datoria lor. Cel ce nu ştie să ceară, nu ştie nici să mulţumească. Sfânta Evanghelie ne învaţă să cerem de la Dumnezeu şi să nu uităm să-I mulţumim.“