Tot mai multe familii se află astăzi în faţa unei dureroase realităţi, imposibilitatea de a face un copil. De la disperarea de după aflarea unui astfel de diagnostic până la găsirea unor soluţii care să îi ajute să îşi împlinească menirea de părinţi este un drum lung şi nu de puţine ori este foarte costisitor. După parcurgerea acestuia, pentru mulţi singura cale de a-şi împlini visul este "copilul de suflet".
Spitale, doctori, bani cheltuiţi pe la cei mai buni specialişti, acesta este scenariul pe care îl parcurg majoritatea celor care nu pot avea un copil. Şi acest lucru poate dura ani buni în care, rând pe rând, sunt epuizate toate soluţiile şi odată cu ele şi speranţele de a putea avea propriul copil. Ce este în sufletul acestora ştiu doar ei, şi poate o fărâmă ştiu şi doctorii, şi preoţii la care aceştia merg ca la cei de la care aşteaptă salvarea. După analize în care încearcă să vadă care este cauza, după tratamente în care vor să găsească soluţia salvatoare şi după ce acestea dau greş, mai există o speranţă, aceea de a adopta un copil. Însă să nu ne gândim că este atât de uşor, pentru că şi acest proces este unul lung şi anevoios şi are multe implicaţii morale şi psihologice.
Iubire necondiţionată şi responsabilitate
Adopţia, spun psihologii, "este un proces extrem de complex, care schimbă definitiv viaţa unei familii şi a unui copil. Odată cu adopţia, între familie şi copil se stabilesc legături profunde, iar familia îşi asumă responsabilitatea de a oferi cele mai bune condiţii copilului adoptat, astfel încât acesta să crească şi să se dezvolte armonios din toate punctele de vedere. Familia trebuie să fie pregătită să răspundă cu promptitudine şi cât mai adecvat nevoilor copilului. Aşadar, adopţia implică multă responsabilitate, disponibilitate, devotament, înţelegere şi deschidere din partea familiei adoptatoare".
Nu mai este nevoie să spunem că familia care se hotărăşte să înfieze un copil trebuie să se gândească foarte bine înainte. Este un lucru mare să poţi adopta un copil dacă nu poţi avea unul şi să îl iubeşti ca şi cum ar fi copilul tău natural. Este o decizie care se ia foarte greu şi înseamnă asumarea responsabilităţii faţă de viaţa copilului, devotamentul total şi iubirea necondiţionată. Nici un cuplu nu ajunge să ia această decizie imediat, multe din aceste cupluri trecând înainte prin anumite temeri care sunt normale, dar care trebuie depăşite în totalitate în momentul în care se ia decizia de a adopta.
Decizia de a adopta trebuie luată cu chibzuinţă
Temerile multor cupluri care se decid să adopte un copil sunt legate de faptul că, nefiind părinţii biologici ai copilului, nu sunt siguri pe relaţia care se poate construi între ei, dacă procesul de formare şi dezvoltare a început şi copilul are o anumită vârstă se tem de bagajul de cunoştinţe şi obiceiuri pe care acesta le-a deprins în anii în care nu a crescut cu ei.
Decizia de a adopta un copil nu trebuie să fie ca un al doilea plan dacă cumva tratamentele de fertilitate dau greş. Nu putem lua decizia aceasta gândindu-ne că dacă nu putem avea un copil biologic rămâne varianta de rezervă, mai bine un copil chiar dacă e adoptat decât nici unul. În felul acesta, frustrarea şi amărăciunea peste care nu am trecut se vor răsfrânge în timp asupra copilului. Psihologul Gabriel Ivaşcu spune că "sosirea copilului adoptat reprezintă pentru familie o reală ocazie de schimbare. Copilul trebuie să fie susţinut şi încurajat să se adapteze la noul mediu de viaţă, fără a-şi modifica personalitatea, iar noul sistem trebuie să se modifice pentru a-l putea include pe acesta. Dacă adopţia se naşte dintr-o nevoie urgentă de a satisface un gol al individului sau al cuplului, atunci riscurile ca un eşec să survină sunt foarte mari. Copilul adoptat va simţi că nu este dorit îndeajuns".
O altă problemă care se ridică într-o adopţie este cea a pretenţiilor care apar în ceea ce priveşte alegerea unui copil. De la oraşul în care s-a născut şi eventual până a IQ-ul părinţilor, toate sunt cerinţe care nu ar trebui să existe decât dacă suntem de acord să eliminăm necesitatea dragostei necondiţionate. Dacă am fi avut un copil natural, mai puteam avea pretenţii de ochi albaştri, părul să-i fie blond, inteligenţa peste medie, sănătate excepţională? Desigur că nu, şi îl iubeam indiferent cum era.
Părinţii care recurg la adopţie trebuie să fie conştienţi de traumele cu care vine un copil care a fost abandonat. Lipsa de afecţiune a părinţilor naturali şi sentimentul de om părăsit, care nu a fost dorit, lasă urme adânci în sufletul copilului De aici vor apărea probleme în dezvoltarea lui psihică şi afectivă. Îi va fi probabil greu din cauza fricii să se ataşeze de noii părinţi, să se obişnuiască cu noul mediu. Psihologii spun că problemele cu care se confruntă copilul adoptat se referă la "comunicare, sociabilitate, comportamentul lui în relaţiile interumane şi necesitatea de afecţiune. Uneori, copiii adoptaţi pot să dezvolte manifestări de tip agresiv. Acest lucru se datorează dezechilibrului cauzat de lipsa afecţiunii din partea aceleiaşi persoane". Este important ca părinţii adoptatori să înţeleagă aceste probleme ale copilului şi să acţioneze cu înţelepciune şi dragoste, fiind recunoscători pentru binecuvântarea de a putea creşte şi iubi un copil devenit al lor.
