Am asistat în ultimele 10 zile la un eveniment istoric. În viaţa unui popor s-a încheiat un capitol marcant: părintele iubit, Omul nou, Fiul cel mai iubit al poporului, a decis să îşi lase copiii aici, în lumea aceasta, în continua luptă de realizare a Epocii de Aur, şi să-i vegheze de la distanţă.
Un fragment din cartea cunoscutului autor, iubitor al gîndirii proletare, Nikos Kazantzakis, în timpul vizitei sale la Moscova din anul 1927, descria febra, sfinţenia, tremurul mistic pe care proletarul îl simţea în pelerinajul la mormântul primului revoluţionar, la mormântul omului nou primordial, tip al comunistului desăvârşit, pe numele lui de muritor: Vladimir Ilici Lenin. Textul, extrem de spumos, suna aşa: "Centrul pământului se deplasează: astăzi, deopotrivă prieteni şi duşmani, vrând-nevrând, cu dragoste sau cu ură, au ochii aţintiţi asupra Moscovei. (...) Şiruri dese, compacte, de câte patru, aşteptau să se deschidă poarta joasă. Bărbaţi, femei şi prunci veniseră de la capătul pământului să vadă şi să aducă omagiul lor conducătorului lor care li se părea viu sub pământ... Am coborât sub pământ... Mi-am întins şi eu gâtul: jos, la oarecare depărtare, se vedea, în sfârşit, sticla care acoperea relicvele sacre; dedesubt lucea capul pleşuv al lui Lenin.
Era întins, parcă viu, în bluza lui de lucru cenuşie; de la mijloc în sus era acoperit cu un steag roşu, mâna dreaptă avea pumnul strâns, cealaltă era deschisă pe piept. Faţa era rumenă şi părea că zâmbeşte. Mulţimea, în extaz, îl privea cu aceeaşi privire fixă cu care, cu câţiva ani înainte, se uitau la faţa rumenă şi blondă a lui Iisus din iconostasul aurit. Bărbatul acesta era şi el un idol. Esenţa este aceeaşi; esenţa umană a umanităţii plămădită din speranţă şi din teamă. Doar numele se schimbă" (
Raport către El Greco, trad. de A. Mendrea-Danciu, Editura Univers, Bucureşti, 1986).
Au trecut de atunci aproape 100 de ani, iar credinţa proletară încă mai este vie, lucrătoare în viaţa fericiţilor tovarăşi. Coreea de Nord ne oferă exemplul viu, consternant, al circului public, al reeducării duse la paroxism, al adeziunii la ideologia reprezentată de un Tătuc pe care ştiinţa multilateral dezvoltată nu a reuşit să-l salveze de la obştescul sfârşit.
Stăm deoparte şi privim. Unii cu aducere aminte, alţii cu condescendenţă superioară, alţii cu indiferenţă neştiutoare, unii poate cu genuină gelozie. Kim Jong-Il a murit! Fiii poporului, rupându-şi hainele de pe ei, hohotind în lacrimi, îl imploră: "Iubite general, nu ne părăsi! Te implorăm, întoarce-te!"
Un scurt exerciţiu de imaginaţie, în frenezia trecerii dintre ani, în plină degringoladă euro şi goană după cadouri, ar fi extraordinar: oare cum ar fi fost Republica Socialistă România a sfârşitului de an 2011? Ne pot fi muze nostalgicii îndătinaţi ai sepulturii ceauşiste. Şi, la adăpostul exerciţiului imaginativ, oferit de jertfele atâtor oameni căzuţi acum mai bine de 20 de ani, să ne întrebăm: Coreea de Nord! Încotro?
