Societatea zilelor noastre nu îşi poate imagina viaţa cotidiană fără o piesă de teatru, un spectacol de operă sau un film, sau, în sensul larg spus, fără divertisment. Citându-l pe Sfântul Apostol Pavel, care spune că toate ne sunt îngăduite, însă nu toate ne sunt de folos, aceeaşi regulă trebuie aplicată şi în cazul creştinilor care merg la spectacole de teatru, aceştia trebuind să meargă la acele piese care promovează valori morale, culturale sau creştine, nu la cele care îndeamnă spre atitudini nedemne de un adevărat creştin.
Atitudinea patristică, atât cea răsăriteană, cât şi cea apuseană de la începuturile creştinismului şi multe secole după, a fost una împotriva teatrului şi a actorilor, denunţând de fiecare dată vulgaritatea pieselor jucate pe scenă şi degradarea morală promovată prin spectacolele publice. Mai mult decât atât, actorilor le era interzis botezul în creştinismul primar, aceştia fiind amânaţi de la intrarea în sânul Bisericii până ce renunţau la această meserie. Mai târziu, cei care jucau pe scenă, "măscăricii", erau opriţi de la Împărtăşanie sau chiar pedepsiţi.
Concilierea dintre Biserică şi Teatru a apărut mai târziu, după ce au avut loc o serie de convertiri şi martirii ale actorilor şi când piesele de teatru au început să nu mai ironizeze creştinismul. În plus, a apărut şi teatrul creştin, cel care punea în scenă secvenţe din viaţa Bisericii, de această dată, însă, moralizatoare. "Scrierile patristice trebuie privite ca o panoramă a situaţiei deplorabile a teatrului dintr-o epocă în care repertoriul era trivial, iar tratarea erotică a subiectului comediilor devenise ceva obişnuit. Cu siguranţă că exista şi preocuparea faţă de o neaşteptată şi neloială concurenţă pe care Teatrul o făcea Bisericii, dar dincolo de aceasta, ceea ce denunţa patristica erau manipularea şi ispitele individului, care, la Teatru, spre deosebire de Biserică, omul devenea o biată marionetă pradă patimilor care erau prezentate pe scenă. Erosul (dragoste în sens trupesc - n.r.) păgân surpa agape-ul (dragoste în sens creştin - n.r.) creştin. Teatrul era o păguboasă pierdere de timp, în vreme ce Biserica îi aducea pe oameni la comuniunea sufletească ziditoare, dăruindu-le eternitatea", spune conf. univ. dr. Răzvan Ionescu, profesor la Facultatea de Teologie din Constanţa, doctor în teologie şi în teatru, în una dintre cărţile sale, intitulată "Când sfinţii mergeau la teatru - ecouri dintr-un altfel de Bizanţ".
Teatrul, o sursă de cultură
Societatea ultimelor decenii a suferit o serie de transformări majore din mai multe puncte de vedere, inclusiv al divertismentului. Omul de astăzi este asaltat de o serie de nonvalori, fiind promovată decadenţa individului şi a familiei în special prin intermediul televizorului. Suntem într-o lume în care desfrâul a fost ridicat la rang de virtute, societatea este într-un perpetuu scandal televizat, iar filmele abundă în violenţă.
În aceste condiţii, Teatrul rămâne o alternativă potrivită pentru creştini, însă cum nu toate ne sunt de folos, chiar dacă ne sunt permise, trebuie alese acele spectacole ziditoare pentru suflet sau din care avem ce învăţa, ori la ce reflecta. O piesă de teatru nu trebuie doar să încânte ochiul şi sufletul, ci să şi aducă un plus de valoare. "Teatrul ar trebui să prilejuiască întâlnirea cu eroul, cu modelul, cu jertfa, binele, cu valorile pe care cotidianul ni le înstrăinează din ce în ce mai mult. Dacă vorbim despre creştini însă, teatrul este fără doar şi poate o opţiune. Sfânta Liturghie, o necesitate. Ea face mult mai mult decât să îţi reveleze sacrificiul, jertfa, iubirea - te împărtăşeşte cu aceste daruri, te înalţă la ele. Există spectacole între spectacole, aşa cum sunt creştini între creştini", este de părere părintele Mihai Iordache de la parohia Olari din Capitală, a cărui biserică a găzduit în ultima perioadă mai multe spectacole de teatru creştin, susţinute de copii.
La rândul lor, şi marii duhovnici ai ortodoxiei româneşti consideră că Teatrul este o sursă de cultură, din care creştinii au ce învăţa, dacă ştiu la ce piese să meargă şi dacă înţeleg mesajul lor. "Dacă nu vrei să te duci la teatru, poţi să nu te duci. Nu te obligă nimeni. Dar să ştii că ocoleşti o sursă de cultură, chiar de înnobilare", spune părintele Teofil Părăian în cartea "Veniţi de luaţi bucurie - o sinteză a gândirii părintelui Teofil în 750 de capete".
Teatrul şi Biserica în ultima perioadă
Teatrul este o cale de comunicare ce poate fi folosită foarte bine pentru folosul sufletului, pentru educarea copiilor, dar şi a celor maturi. Contează, însă, cine se foloseşte de această unealtă şi cu ce scop. În ultima perioadă s-a dezvoltat foarte mult teatrul pe teme creştine, foarte mulţi copii având posibilitatea să înveţe despre istoria creştinismului tocmai din piesele de teatru. În plus, prin vizionarea pieselor de teatru pot fi sădite în sufletul copiilor sentimentul religios şi cel al valorilor creştine pe care să le urmeze apoi în viaţă. La fel, adulţii pot vedea scene biblice pe scenele teatrelor, înţelegând trăirile sfinţilor şi reflectand apoi la ele. În plus, avem numeroşi actori care sunt şi foarte buni creştini, ce nu doar se comportă ca atare, ci şi dau un exemplu celorlalţi prin comportamentul lor.
Teatrul creştin cu destinaţie didactică poate fi o cale de solidarizare între Biserică, Şcoală şi Familie. Copiii au posibilitatea să înveţe prin teatru despre ce este bine şi ce este rău, de ce nu este bine să minţi, ce este frica sau mânia. Iar dovadă a conştientizării importanţei teatrului stau numeroasele scenete jucate de/pentru copii. Fie că este vorba de preoţi care transformă lăcaşul de închinăciune într-o miniscenă de teatru, fie că este vorba de profesori de religie, învăţători sau chiar regizori cu experienţă, scenetele creştine sunt prezentate tot mai des copiilor şi chiar adulţilor.
▲
Sfinţii actori
Deşi Biserica nu avea o părere bună despre teatru şi actori, hagiografia creştină ne prezintă unele cazuri de persoane care au urcat de pe scenele teatrelor în sinaxare. Astfel este cazul Sfântului Porfirie, care a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul. Acesta a fost invitat la ziua împăratului şi i s-a cerut să batjocorească Taina Sfântului Botez. În momentul în care actorul a intrat în apă ca să se afunde, a strigat tare "Botează-se Porfirie în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Astfel, Porfirie a săvârşit un botez perfect valid care nu reprezenta o batjocură faţă de Sfânta Taină. Ieşind din apă, Sfântul sa îmbrăcat cu haine albe şi a mărturisit că este creştin. Ofensat de cele întâmplate, împăratul l-a supus la mai multe chinuri, după care i s-a tăiat capul.
Un alt sfânt,
Porfirie cel dintre mimi, a fost ucis în vremea împăratului Aurelian, în acelaşi fel. Cel de-al treilea actor devenit sfânt este Sfântul Mucenic Ghelasie care, primind poruncă să batjocorească Botezul, s-a botezat cu adevărat, fiind ucis. De asemenea, mai sunt menţionaţi Sfinţii Mimi, într-un document despre care se consideră că ar fi chiar o piesă de teatru, care povesteşte convertirea a 65 de actori tot după o scenă jucată pentru a defăima creştinismul.
