Este o certitudine astăzi, la mai bine de două decenii de la câştigarea libertăţii de exprimare şi mărturisire a credinţei şi a simţămintelor religioase, că numărul celor care îşi manifestă, fără teamă, religiozitatea, a celor care îşi fac, cu credinţă şi seninătate, semnul Sfintei Cruci când trec pe lângă o biserică, a crescut. Acesta este un aspect benefic şi un câştig de o mare valoare pentru generaţiile care vor veni. Însă ne confruntăm, din păcate, şi cu o reţinere, mai ales din partea tinerilor, dar nu numai, în a avea curajul mărturisirii numelui de creştin şi, mai mult, în a recunoaşte şi a avea o atitudine conformă vieţii creştine.
Această perioadă binecuvântată a postului este un motiv în plus să medităm, cu dreaptă socotinţă, la faptele noastre creştineşti, să ne analizăm, prin prisma modelului suprem, care este Hristos răstignit şi înviat, dacă vieţuirea noastră este în duh şi adevăr sau încercăm să ne mai păcălim, că facem cele ale creştinului doar datorită faptului că suntem botezaţi şi aşa este bine. Avem noi, creştinii mileniului trei, curajul de a trăi o viaţă conformă Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, ne asumăm rolul de propovăduitori, dar mai ales făptuitori ai faptelor bune sau încă ne ruşinăm şi ne lăsăm copleşiţi de frică, atunci când suntem puşi în situaţia de a acţiona şi de a trăi o viaţă creştină? Tinerii noştri, adolescenţii de azi, sunt în spatele uşilor încuiate dominaţi de sentimente de frică sau de ruşine că sunt ortodocşi, sau îi găsim dornici de a veni în ajutor celor încă rătăciţi şi de a se bucura împreună de dulceaţa de nespus a Liturghiei şi de împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Înviat şi biruitor asupra morţii? Iată doar câteva întrebări pe care ni le ridică această temă - curajul mărturisirii numelui de creştin în societatea actuală.
Curajul credinţei - arma de temut a tânărului
Sunt tineri care mărturisesc, fără rezerve, că sunt creştini ortodocşi, că ţin post, merg la biserică şi au grijă să se spovedească şi împărtăşească măcar în cele patru posturi mari, dar întâlnim şi adolescenţi, studenţi sau chiar persoane ceva mai mature ca vârstă şi convingeri care au temeri, provocate cel mai adesea de unele idei preconcepute, în a-şi afirma apartenenţa la un mod de vieţuire creştinesc. "Sunt privită cu ochi mari, de unii prieteni, atunci când spun că merg la biserică şi postesc. Îmi spun că sunt demodată, gândesc ca bunica şi acesta este un motiv pentru care ascund uneori faptul că îmi spun rugăciunea sau îmi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică. Poate nu este bine că procedez aşa, dar nu vreau să se râdă de mine sau de ceea ce simt", ne-a mărturisit Elena, elevă în clasa a XI-a la un liceu din Buzău. Şi Costin spune că din cauza anturajului pe care îl are cam lipseşte de la biserică, deşi părinţii săi merg în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. "Nu pot să spun că mi-e ruşine să mărturisesc faptul că eu cred în Dumnezeu, că mă rog şi ţin postul, dar doi prieteni din gaşcă, grupul cu care îmi petrec mult timp, sunt rockeri înrăiţi şi mai fac glume pe seama mea, în special atunci când mai bem câte o bere, dar ceilalţi colegi de la facultate gândesc altfel; chiar am fost, după o sesiune, într-o excursie la mănăstirile din Moldova şi ne-a plăcut foarte mult. Acolo am simţit ce înseamnă să fii creştin ortodox, membru al Bisericii şi să te bucuri de comuniunea cu ceilalţi, persoane pe care nu le-ai mai văzut, dar care îţi zâmbeau şi te salutau politicos".
Mândria ne umbreşte mărturisirea
"Pericolul foarte mare este să ai impresia că mărturisirea numelui de creştin trebuie să se oprească în interiorul tău, că este doar o problemă de rezolvat pe cont propriu, prin intermediul raţiunii. Cred că orgoliul personal sau mândria nu ne lasă să ne manifestăm ca nişte creştini autentici, mândria că intelectul nostru este superior şi deciziile noastre sunt cele mai bune pentru viaţa pe care o ducem. Tocmai acest orgoliu nu ne lasă să înaintăm duhovniceşte şi, prin studiu, dar mai ales printr-o practică bisericească, liturgică, să ne putem apăra mai bine de cei care ne vânează sufletul şi credinţa, de toţi aceşti sectari agresivi şi de modul agresiv de prozelitism pe care îl practică şi care are, din păcate, succes acolo unde nu există convingere fermă şi credinţă puternică", ne-a declarat Mihaela Rogoti, profesoară de religie.
Cristina este convinsă că unii tineri nu mărturisesc faptul că sunt creştini pentru că nu ştiu ce înseamnă să fii creştin şi nu ştiu acest lucru pentru că nu merg la biserică, nu au o legătură cu biserica şi cu preotul. Ba chiar unii fac şi un titlu de "glorie" din acest fapt - ce să caut eu la biserică, unde se duc doar moşii? - fără să îşi dea seama că nu putem fi creştini dacă nu mergem frecvent la biserică. "Eu sunt de acord că îl putem simţi oriunde pe Dumnezeu, dar biserica este casa Lui şi trebuie să ne adunăm acolo pentru a-i arăta cinstea şi dragostea. Este ca în familie - îi avem mereu pe părinţi în minte acolo unde suntem, dar trebuie să îi mai şi vizităm, să mai stăm cu ei de vorbă, să luăm masa împreună, în familie, pentru a simţi că îi preţuim şi îi iubim. Nu ne putem manifesta dragostea faţă de cineva de la distanţă. Aşa cum, în altă ordine de idei, a merge la biserică nu este echivalent cu a face şi voia lui Dumnezeu, dacă nu facem şi fapte bune; dar este un început bun - în biserică primim sfaturi care ne vor folosi în viaţă, iar mersul la biserică trebuie urmat de grija faţă de celălalt. Tinerii trebuie învăţaţi. Este adevărat că vorbim de o etapă dificilă a vieţii, când se fac cele mai multe greşeli, dar poate este şi vina noastră că nu ne prea place să fim învăţaţi şi, pe de altă parte, avem şi teama de a fi respinşi, de cele mai multe ori, pe considerentul că nu avem suficientă experienţă".
"Omul duhovnicesc este în întregime durere…"
"Mărturisirea lui Hristos ar fi un prilej de mântuire la îndemâna tuturor, pe baza cuvintelor Evangheliei: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu" (Luca 12, 8) şi iară: "De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri" (Marcu 8, 38). Problema şi greutatea mărturisirii sunt strâns legate de societatea în care trăim, unde, parcă sistematic, se vorbeşte tot mai puţin despre Hristos, despre valorile creştine. Influenţa negativă este foarte puternică şi se lipeşte foarte uşor de sufletele creştinilor. Majoritatea oamenilor de azi, prin nepăsare, şi-au adormit conştiinţa. Cu păcatele săvârşite au stins "simţul" lor duhovnicesc, nu au o alarmă lăuntrică care să le atragă atenţia asupra stării lor de îndepărtare faţă de Dumnezeu şi se simt relativ bine în această stare.
Viaţa mărturisitoare a creştinilor adevăraţi creează o incomoditate pentru necredincioşi şi le arată o oglindă curată în care îşi văd starea lor decăzută, în gravitatea ei. Uneori ne este frică sau ruşine să fim incomozi… Noi, creştinii, trebuie să nu luăm în seamă împotrivirea altora, ci să ne străduim din răsputeri pentru a trăi în şi cu Hristos, a trăi ortodox. Când omul are viaţă corectă, lucrarea lui îi încredinţează lăuntric şi pe cei slabi. Chiar şi prezenţa noastră trebuie să fie o mărturisire de credinţă. Cu mărinimie, cu nobleţe, cu curaj şi cu jertfire de sine să luăm atitudine când Hristos sau Biserica sunt hulite sau atacate. Cuviosul Paisie Aghioritul aşa zice: "Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru situaţii, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască"", ne-a mărturisit părintele Rafail Lukács, de la Parohia ortodoxă Păsăreni din judeţul Mureş.
