Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Desacralizarea spaţiului public şi a celui privat

Desacralizarea spaţiului public şi a celui privat

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Dumitru Manolache - 08 Sep, 2010

"Spaţiul public" şi "spaţiul privat" definesc o dinamică a spaţiului social în care relaţionăm. Agresiunile private asupra spaţiului public şi publicizarea excesivă a spaţiului privat sunt, din nefericire, realităţi "la zi" în România care afectează grav relaţiile

interumane. În această nelinişte, nu se mai poate vorbi despre sacralitatea spaţiului familiei sau a celui cultural, de pildă, iar campaniile de scoatere a religiei din spaţiul public şi exilarea lui Dumnezeu în spaţiul privat atentează la libertate, marele dar oferit omului de Creator.

Atât termenul de "public", cât şi cel de "privat", respectiv "spaţiu public", "spaţiu privat", sunt aproape nedefiniţi. Doar contextele în care sunt utilizaţi oferă o mai bună clarificare a conţinutului lor. Referindu-se la aceşti termeni, Salánki Zoltán, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie "George Bariţ" din Cluj-Napoca, spune în studiul "Privat vs Public - Negocierea normei sociale" următoarele: "Spaţiul privat este asociat - în literatura de specialitate - cu formele de proprietate şi manifestările ei. Se vorbeşte despre un spaţiu particular al societăţii civile (proprietate particulară, piaţă, familie etc.) şi de un spaţiu particular al subiectivităţii individuale. Spaţiul privat desemnează libertatea de conştiinţă şi credinţă asigurată în cadrul societăţii civile. În opoziţie cu acesta este definit spaţiul public al societăţii politice, care în ideologia liberalismului occidental al secolului al XVII-lea desemnează domeniul de stat. Pe parcursul societăţii capitaliste, accepţiunea termenului de public s-a diversificat în funcţie de grupurile sociale care alcătuiesc un public local sau mondial (determinat spaţial), un public participant (la acţiune) şi un public receptor (al unei informaţii). Chiar aceste definiţii evidenţiază faptul că delimitarea între spaţiul privat şi cel public este dificilă, uneori aceste sfere se suprapun, în funcţie de grupuri sociale sau fenomene sociale la care ne referim".

Privatizarea spaţiului public limitează libertatea

Cetăţeanul este mai puţin interesat însă de teoretizări şi mai sensibil la lucrurile concrete ce se petrec în jurul lui şi care îi afectează viaţa.

În România, decenii la rând, spaţiul public s-a confundat cu domeniul public. Şi dacă ne referim la acesta din urmă, în ultimii 20 de ani, putem vorbi, fără a exagera, de cel mai mare jaf din istoria naţională, în urma căruia, ceea ce era public, prin furt, a devenit peste noapte privat. Deşi definit ca inalienabil prin Constituţie, domeniul public a fost ciopârţit şi privatizat bucată cu bucată după o stratagemă simplă: prin trecerea domeniului public al statului în cel privat al statului, care apoi a fost înstrăinat fără probleme prin privatizări. Cei mai afectaţi sunt cetăţenii simpli, care s-au trezit că până şi spaţiile pe care ei le consideră publice, cum sunt parcurile de pildă, sau pieţele, nu le mai aparţin. Garduri înalte şi avertizări de genul "Atenţie, proprietate privată!" ne limitează din ce în ce mai mult accesul în aceste incinte, afectându-ne libertatea de mişcare, erodându-ne viaţa, timpul, istoria, până la urmă. Cine nu-şi mai aminteşte de privatizările din parcurile Herăstrău, Prisaca Dornei, Casei Presei Libere din Capitală sau de cele din Pădurea Băneasa, Pădurea Moara Vlăsiei, zonele împădurite din Predeal, Parcul Corniţoiu din Craiova, Pepiniera Pipera sau din Parcul Palatului Culturii din Iaşi?

Oriunde am privi în această ţară, vom descoperi agresarea gravă a spaţiului public de către cel privat, desacralizarea acestuia, pentru că, despre oricare exemplu am vorbi, trebuie să recunoaştem o anumită sacralitate a spaţiului public. Şi asta pentru că spaţiul în care trăim, de care suntem atraşi şi în care relaţionăm, poartă în sine ceva din intimitatea, gândirea, speranţa şi credinţa fiecăruia dintre noi.

Spaţiul public cuprinde însă şi dezbaterea publică care implică astăzi, obligatoriu, mass-media. Iar dacă vorbim despre dezbatere publică prin mass-media vom identifica alte forme grave de agresiune, spaţiul public şi dezbaterea publică pierzându-şi, nu de puţine ori, raţionalitatea. Nu este de mirare că în acest spaţiu proliferează injuriile, elogiile deşănţate la adresa unei parsoane sau instituţii, atacurile la persoană, suspiciunea şi partizanatul care viciază malign intercomunicarea. Astfel, instituţiile publice devin fluide, autoritatea se erodează, neîncrederea se generalizează inoculându-ni-se ideea că totul la noi se concentrează pe persoane şi pe informaţii private, nicidecum pe lege şi informaţii publice, accesibile în egală măsură fiecăruia. "La noi, spunea un confrate comentator, persoanele şi informaţiile private par să facă regulile jocului în spaţiul public... Când spaţiul public ajunge să fie acaparat de cel privat, acesta se destramă la rându-i sau devine impredictibil. Şi atunci însăşi libertatea noastră se anulează..."

Publicizarea excesivă a spaţiului privat

În aceeaşi măsură, putem vorbi astăzi şi despre o publicizare excesivă a spaţiului privat. Pierdem pe zi ce trece intimitatea proprie şi sacralitatea spaţiului familiei, a spaţiului de muncă, a celui de relaxare sau de joacă pentru copii. Viaţa ne este agresată zilnic prin emisiuni şi mesaje subliminale, prin publicitate agresivă, prin atacuri fizice etc. care, în cele din urmă, duc la alienare şi secularizare.

Suntem somaţi indirect să capitulăm în faţa libertinismului, publicizându-ne relaţiile intime de familie sau să credibilizăm rătăcirile societăţii secularizate. Să ne negăm originile, istoria, devenirea sau identitatea de neam în numele unui concept care ar da sens înţelegerii globale a lumii şi a destinului omenesc, în care credinţa în Dumnezeu nu şi-ar mai avea sens.

În această teribilă rătăcire cad victime mai ales tinerii, cărora societatea pare a nu fi pregătită să-i arunce colacul de salvare.

Dreptul unui popor eminamente religios de-a fi el însuşi

În România, Biserica este prezentă şi percepută în spaţiul public nu numai ca purtătoare a mesajului hristic al mântuirii, ci şi ca o dimensiune a identităţii şi culturii naţionale. Realitate care deranjează. De aceea, periodic, se reiau atacurile asupra ei, încercându-se scoaterea religiei din spaţiul public. Concret, scoaterea icoanelor din şcoli, a disciplinei religie din

programele de învăţământ.

Încă din 13 februarie 2008, Patriarhia Română a răspuns însă acestor atacuri prin campania intitulată "Nici un liceu fără Dumnezeu", la care s-au raliat şi alte confesiuni. Cu acel prilej, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: "Nu este drept să ştergi, în numele laicităţii, secole de istorie şi cultură inspirate de credinţa religioasă. Nu putem mutila sufletul Europei, ignorând capodoperele din arhitectură, pictură, sculptură, literatură sau muzică, pentru a susţine o pretinsă emancipare bazată pe vidul spiritual al secularizării. Nu putem înlocui niciodată valorile constante ale religiei cu modele efemere ale umanismului autosuficient şi antireligios… Reintroducerea religiei, după anul 1990, în sistemul de învăţământ public la nivel primar, gimnazial şi liceal, de unde a fost îndepărtată de către regimul comunist ateu, în anul 1948, în mod forţat şi contrar tradiţiei româneşti, reprezintă, deci, un act de reparaţie morală, şi nu o "noutate" sau o decizie pripită. Astfel, după anul 1990 s-a redat unui popor eminamente religios dreptul de-a fi el însuşi prin modul de a-şi educa tineretul potrivit identităţii şi culturii sale fireşti şi constante…"