Teama de a ne descoperi adevărata fire şi interiorul nostru sufletesc faţă de cel de lângă noi ne face să refuzăm poate cel mai important liant al relaţiilor dintre noi şi cei din jur, dialogul. Nu vrem sau nu putem să comunicăm cu aproapele nostru şi acest lucru ne păgubeşte pe fiecare din noi şi ne poate face mai săraci cu un prieten sau cu o vorbă bună.
Măcar luând în seamă numeroasele lucrări de specialitate şi atenţia de care se bucură tema dialogului ne dăm seama de importanţa acestuia. Iar dacă nu ne conving aceste lucrări, poate atunci ne convinge singurătatea noastră, ca urmare a slabei comunicări cu ceilalţi. Lipsa de comunicare a devenit o incapacitate notorie a societăţii şi, în ciuda apropierii spaţiale dintre noi, continuăm să ne aflăm din punct de vedere sufletesc la ani-lumină unii de ceilalţi, mişcându-ne pe traiectorii total diferite. Dacă nu ne putem permite să ne întâlnim cu celălalt într-un dialog autentic, a împărtăşi nu doar din universul nostru interior, ci mai ales a-l cunoaşte pe al celuilalt, riscăm să rămânem în mica noastră galaxie plină de egoism şi nepăsare.
Falsul dialog în care ne erijăm în judecătorii altora
Sunt mulţi cei care se găsesc să vorbească despre comunicare şi dialog, ca nişte adevăraţi profesori eminenţi, deşi n-au deschis vreodată o carte. Aceştia pierd din vedere un lucru, nu este atât de important a vorbi despre dialog, cât este de important să îl şi realizăm. Astfel avem în faţă o patetică realitate în care ne găsim incapabili de a realiza o cât de mică legătură cu aproapele nostru măcar prin cuvinte. Nu vorbim despre schimbul de cuvinte pe care un tânăr îl poate avea cu o persoană în vârstă care îi cere locul în autobuz, care deşi se finalizează cu câteva vorbe jignitoare la adresa persoanei respective, tot dialog se poate numi. Vorbim despre dialogul în care scopul este de a transmite sentimente şi gânduri care să-i aducă un plus celuilalt, nu frustrări care să-l îngreuneze.
Dialogul nu se poate realiza prin judecarea celui de lângă tine "de ce ai făcut cutare lucru", uitând să ne uităm la noi, ci implică o mână de ajutor prin cuvinte. Nu putem intra în dialog cu cineva dacă acesta nu aduce altceva decât laude la adresa noastră, a mândreţei de casă pe care o avem şi a maşinii magnifice 4Â4. Abia când acesta se dezvoltă într-un mediu necontaminat de judecăţi la adresa celuilalt, niciodată a noastră, şi de supraestimări de sine, dobândeşte amplitudine şi profunzime. Obiceiul de a judeca intenţiile celorlalţi ne înstrăinează unii de alţii şi ucide comunicarea. Când vom înceta să fim redutabili specialişti în judecarea şi evaluarea celor din jur, vom fi capabili să purtăm un dialog autentic care să se transforme în ajutor pentru noi şi pentru celălalt.
În literatura psihologică de specialitate găsim dialogul definit ca o "formă de comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi, fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor; participanţii la dialog fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se consideră egali, îşi acordă acelaşi statut". Iar dacă trebuie să ne considerăm egali pentru a putea numi discuţia dintre noi dialog, acest lucru exclude tot ce am spus mai sus, adică judecarea celuilalt, lauda care nu este altceva decât o etalare a superiorităţii şi ipocrizia.
Dialogul transformat în faptă bună
Dintr-o altă perspectivă a dialogului, acesta ni se poate prezenta şi sub forma unei fapte bune pe care o putem face cu ajutorul lui. Ne putem îndrepta într-o zi spre omul amărât de pe stradă care, poate pe lângă bucata de pâine pe care o cerşeşte, ar avea nevoie şi de o vorbă bună sau poate de aceasta din urmă are cea mai mare nevoie. Aceşti oameni, ajunşi aşa din diferite motive, au mare nevoie de cineva care să le arate o consideraţie cât de mică, fie şi numai pentru cinci minute să se simtă egalul nostru într-un dialog sincer. Poate singurătatea o simte mai acut decât foamea, şi atunci o deschidere sinceră faţă de el are o valoare mult superioară colţului de pâine uscat.
Despre această deschidere ne vorbeşte ieromonahul Teofan Mada ca fiind primul pas pentru a intra în dialog, aşa cum Mântuitorul a făcut cu femeia samarineancă: "Hristos, începând dialogul cu samarineanca, a trecut cu vederea concepţiile sociale ale epocii Lui, ce interziceau discuţia (conversaţia) publică". Astfel observăm cum atât societatea din acea vreme, cât şi cea contemporană încearcă să îngrădească dialogul interuman sincer.
Omul este prin excelenţă sociabil, comunicativ, însă societatea în care trăim ne-a învăţat un fals dialog pe care mulţi îl practicăm şi ne amăgim unii pe alţii, ascunzându-ne în cochilii cât mai trainic făcute, ca nu cumva cineva să pătrundă. Ascundem adevărul din noi faţă de ceilalţi, ei de noi şi aşa nu mai reuşim să ne recunoaştem unii pe alţii, nu reuşim să ne preocupăm sincer pentru cel de lângă noi, fiind prea preocupaţi cu ale noastre. Purtăm discuţii cu cei din jur, însă ascultarea noastră nu este una activă sau empatică şi astfel dialogul devine zadarnic. Dacă nu am reuşit să intrăm în legătură personală cu celălalt, dacă nu am început dialogul din dorinţa sinceră de a ne interesa ce face persoana respectivă şi de a-l ajuta cu ceva, se transformă din comunicare sinceră în pălăvrăgeală rece.
Dialogul cu Dumnezeu este vindecarea noastră
Cel mai important dialog pe care ar trebui să îl învăţăm şi să îl acceptăm este cel îndreptat spre Dumnezeu, dialog care are ca scop "vindecarea noastră prin restabilirea omului sau a persoanei în autenticitatea ei şi, la fel, cum omul se întregeşte în relaţia de iubire cu semenul său, tot aşa şi Dumnezeu, prin dialog sincer şi deschis, reuşeşte să-l determine pe om să se lepede de egocentrismul ce-i împietreşte inima şi-i îngheaţă iubirea, astfel fiecare din noi avem puterea de a demonstra iubirea lui Hristos oamenilor care au inima împietrită şi iubirea îngheţată, şi cum altfel decât printr-un dialog al iubirii sincere dintre eu-tu şi Hristos", spune frumos Teofan Mada.
