În casa fiecărui bun creştin se regăseşte cel puţin o icoană, aşezată la loc de cinste, în partea de răsărit, către "Hristos, Soarele dreptăţii". Acest sfânt obiect de cult, atât de trebuincios în drumul nostru spre mântuire, este bagatelizat adesea, din neştiinţă - se achiziţionează din bâlciuri, să fie oacheşă, sau se aşază în rând cu obiecte lipsite de importanţă, gen "răpirea din serai".
Tot credinciosul creştin-ortodox, după puterea sa de înţelegere şi de evlavie, păstrează în casa sa una sau mai multe icoane. Cu ajutorul acestui obiect de cult atât de necesar vieţii noastre religioase ne simţim mai aproape de Dumnezeu şi de toţi sfinţii, creând sentimentul prezenţei divine şi protectoare a lui Hristos. "Icoana arată prezenţa vizualizată a lui Dumnezeu, care "pretutindenea este şi pe toate le împlineşte". La rugăciunea din orice moment al zilei, tata şi mama, înconjuraţi de copii, se închină lui Dumnezeu în faţa icoanei, privind la ea nu doar cu ochiul trupesc ci, după intensitatea rugăciunii, cu ochiul minţii şi al inimii. În starea de rugăciune suntem asemenea ucenicilor, cărora, după Înviere, li se părea că văd duh. "Pipăiţi-mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase." - le-a zis Iisus, convingându-i atât de dumnezeirea Sa, cât şi de realitatea palpabilă, transubstanţializată, a prezenţei Sale între oameni", ne-a explicat părintele Dumitru Merticariu, preot paroh la Biserica Tuturor Sfinţilor din Iaşi.
Locul icoanei este la răsărit
În tradiţia noastră se păstrează credinţa că este bine ca icoana să o primeşti în dar. Este frumos şi foarte potrivit ca naşul să dăruiască prima iconiţă, la botez, cu chipul sfântului al cărui nume îl pune copilului. La fel, naşii de cununie pot oferi la cununie, în biserică, finilor lor, icoana sfântului care doresc ei să le fie ocrotitor al casei şi al familiei noi. Părinţii pot şi ei să dăruiască o icoană copiilor, când aceştia se mută la casă nouă.
Prezenţa icoanei în casă arată că acolo trăieşte o familie încreştinată, care îşi mărturiseşte credinţa în Dumnezeu şi în Înviere. Sfinţenia icoanei ne impune aşezarea şi păstrarea ei într-un loc curat, ferit de obiectele nefolositoare vieţii duhovniceşti, unde creştinul să se poată închina cu smerenie. "Familia este o biserică în miniatură şi precum nu se poate concepe o biserică fără altar, unde Hristos este prezent prin Sfintele Taine şi icoane, la fel şi familia, în casa sa, nu poate să existe fără icoană - altarul de domiciliu. Tot aici, lângă acest altar al familiei, împodobit cu năframă şi busuioc, creştinul român păstrează tot anul agheazma de la Bobotează şi anafora de la o duminică la alta, din care se împărtăşesc membrii familiei, în fiecare dimineaţă după rugăciune.
Fără icoană casa arată ca o biserică pustiită şi fără altar", a mai spus părintele Merticariu.
Potrivit preotului paroh, "prima icoană din istoria existenţei întregii omeniri este însuşi Fiul lui Dumnezeu - Iisus Hristos, al cărui nume, "mai presus de tot numele", îl purtăm noi prin naşterea cea de-a doua. Ikoni - în limba greacă, limba în care a fost scris Noul Testament, defineşte pe Cel "născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii" - după cuvintele Lui: "Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl Care M-a trimis pe Mine!".
La ce fel de icoane ne închinăm?
Fie că sunt pe lemn, hârtie sau pe sticlă, este important ca acestea să fie pictate conform rânduielilor Bisericii noastre, creştinii să facă diferenţa între o icoană şi un tablou care prezintă scene biblice sau, mai grav, un fabricat urât, un surogat. "Există, bineînţeles, foarte multe persoane care nu fac această diferenţă, fie dintr-o mare lipsă de educaţie artistică şi estetică, fie pentru că aceste surogate ale picturii sunt mult mai ieftine decât o icoană pictată. Un al treilea motiv, dar nu ultimul, este faptul că suntem invadaţi de kitch şi nu numai în ceea ce priveşte icoana şi arta, ci în absolut toate aspectele vieţii. Prin toate fabricatele în serie, prin tot ce se publică, prin tot ce ne înconjoară şi este făcut de om kitch-ul se strecoară. Mai puţin într-un loc, mai mult în altul. Este necesar ca oamenii să-şi facă în general o cultură solidă, să caute să se educe în permanenţă, iar şcoala trebuie să aibă şi ea un rol în educarea esteticului. Prin faptele noastre împingem lumea spre calitate sau kitch", ne-a declarat Mihaela Craus, absolventă a Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din Iaşi, în prezent artist plastic liber profesionist stabilit în Italia.
Lipsit de această cultură a esteticului, credinciosul care nu diferenţează urâtul de frumos, de frumosul picturii bizantine, specifice spaţiului ortodox, trebuie să-şi îndrepte atenţia către sfaturile preotului paroh, care-l va îndruma spre adevărata icoană - cea care ne arată chipul îndumnezeit al Mântuitorului, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu. "Este important ca fiecare credincios să verifice autenticitatea icoanei pe care o achiziţionează. De aceea au existat de-a lungul timpului şi s-au reînfiinţat şcolile mănăstireşti şi teologice de iconografie, pentru ca arta sacră să nu rămână doar un meşteşug, ci o reprezentare a unei trăiri profund creştine - pentru că prin icoanele realizate se transmit atâtea mesaje evanghelice: "se va propovădui această evanghelie la toate popoarele" începând de la Ierusalim. În acest context putem înţelege şi prezenţa prin icoane a sfinţilor patroni ai familiilor - prietenii lui Hristos care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu şi despre care Mântuitorul zice: "precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi" pentru că "voi sunteţi martorii (mărturisitorii) Mei", îndeamnă preotul paroh de la Biserica Tuturor Sfinţilor - Banu din Iaşi.
