„Fără linişte, noi nu ne putem apropia de Dumnezeu“

Mai poate fi liniştea o metodă terapeutică în societatea zgomotoasă în care trăim? Ne permite ritmul trepidant al traiului cotidian să mai avem răgaz pentru linişte? Doar mănăstirile par să mai reprezinte acum acel refugiu în care ne putem regăsi pacea şi liniştea interioară. "Călugării au nevoie de linişte pentru a spori duhovniceşte şi pentru a urca, treaptă cu treaptă, scara desăvârşirii. De linişte au nevoie toţi creştinii. În vremea de astăzi, foarte puţini oameni mai pun preţ pe adevărata linişte şi pe liniştirea în duhul." O discuţie despre linişte, ca mijloc de însănătoşire a trupului şi a sufletului, cu reputatul psihiatru Constantin Romanescu şi cu arhimandritul Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Domnule profesor Romanescu, având în vedere îndelungata dumneavoastră experienţă în psihiatrie, aş vrea să vă provoc la o discuţie despre linişte, ca metodă terapeutică. Mai există linişte în epoca în care trăim?

Ne aflăm astăzi într-un mediu din ce în ce mai zgomotos, nociv chiar, din cauza zgomotelor. Pe de altă parte, ne confruntăm cu o serie întreagă de probleme care merg dincolo de psihologie, probleme de filosofie a existenţei. Până acum vreo sută de ani, lumea a fost una a liniştii; desigur, termenul e arbitrar. Dar ce se putea auzi, spre exemplu, într-un oraş de provincie? Tropăitul cailor, zgomotul caretelor, exploziile unor stări patetice, înjurături, cântece şi cam atât. Se aşternea, apoi, cuminte acea linişte nocturnă, care astăzi aproape că nu mai poate fi înţeleasă. Vrând-nevrând, oamenii auzeau foşnetul pădurii, mesajele naturii, curgerea apelor, vântul. Aproape că ascultau tăcerea prin trecerea timpului. Acum, simt că se pierde ceva cu dispariţia tăcerii. Eu respect tăcerea ca pe un act aproape sacru.

Structural, omul are nevoie de linişte?

Cred că are nevoie de linişte, dar în aceeaşi măsură şi de zgomot. Depinde de firea lui. Eu, de exemplu, am o deschidere socială moderată. Pe mine mă interesează cu pasiune oamenii, dar nu mă interesează aglomeraţiile. Sunt foarte sociabil cu oamenii cei mai simpli şi sunt în stare să petrec cu dânşii ore şi zile întregi. După discuţiile cu ei, am impresia că am citit o carte. Am un prieten foarte tăcut. Pentru mine este un exemplu de vieţuire într-o linişte tonică. Este bătrân, dar foarte sănătos, vorbeşte foarte puţin, citeşte şi are o înţelepciune care i-a fost cultivată din tăceri; tăcerea este o meditaţie.

La polul opus, cunosc nişte inşi care vorbesc tot timpul, se înscriu la toate manifestările zgomotoase şi care şi-au distrus, din această cauză, nucleul sufletesc şi reprezintă un mixaj de zgomote din care nu iese nimic. Tăcerea este şi mustrare, şi omagiu, şi delicateţe, este o formă de manifestare a omului dintre cele mai interesante.

Spuneaţi despre tăcere că este o meditaţie. Poate că tocmai din acest motiv nu e accesibilă tuturor.

Tăcerea este, după mine, o formă de existenţă artistică. Este dată doar sfinţilor, când se închină, creştinilor când se reculeg pentru rugăciune, creştinilor sau necreştinilor care meditează, creatorilor şi celor care iubesc liniştea dintr-un fel de viciu, printre care mă înscriu şi eu. Simt din ce în ce mai mult nevoia de linişte.

Mi-aduc aminte de multe scene în care liniştea figurează ca personaj principal. De exemplu, eram odată la Geneva, un oraş liniştit, într-o după-amiază de vară târzie, aşteptând un tren spre orăşelul francez Evian. O gară de tip vechi, în care sosirea trenurilor era anunţată de un clopot "bătrân" de o sută de ani. Acolo, în gara aceea, am simţit liniştea de altădată, din secolul al XIX-lea. În această linişte, a venit o ceată de copii de grădiniţă, care au cântat, au râs şi au urcat în tren. Ei bine, atât de potrivit a fost acest zgomot cu liniştea de fond, încât, dacă aş fi fost un compozitor, aş fi putut să transform totul într-un poem a ceea ce înseamnă existenţa bine temperată.

De ce avem nevoie de linişte?

Liniştea îţi oferă, de fapt, o mai bună înţelegere a societăţii în care trăieşti. Te duce cu mintea la zgomotul care începe să fie fondul social, te împacă cu tine însuţi, îţi creează o gândire temperată şi un fel de a privi lumea mai serios şi, totodată, foarte calm.

Din cauza zgomotului, trecem pe lângă lucruri esenţiale, şi nu le observăm. Liniştea însă nu e numai tăcere şi tăcerea nu înseamnă neapărat linişte. Dar liniştea şi tăcerea fac parte din elementele necesare, din filosofia bunei existenţe sufleteşti. Dacă nu avem ureche pentru tăcere şi sentiment pentru bucuriile simple, nu cred că putem fi fericiţi.

Ca mijloc terapeutic, ce rol are liniştea?

Liniştea e ca o perfuzie, e un medicament. Englezii recomandau liniştea în tratamentul tuturor bolilor. Eu cred că trebuie să ne gândim cu atenţie la ce adevăruri deţinea medicina trecutului, pe care noi le-am alungat din cauză că ştim prea multe. Zgomotul a alungat liniştea, chiar şi din medicină. Or, liniştea este esenţială pentru un bolnav.

Liniştea reprezintă un bun sfătuitor şi o bună cură de educaţie medicală.

Hristos şi sfinţii, când făceau celebrele lor vindecări, nu vorbeau mult. Iisus a spus simplu: "Scoală-te! Eşti vindecat". Puţine cuvinte, însă e vorba de modul de administrare a acestor cuvinte. Ce înseamnă regăsirea lui Dumnezeu? Înseamnă o tăcere cu tine însuţi. Acolo Îl găseşti pe Dumnezeu, Care te vindecă.

Nu-i o întâmplare că de la cuvântul tăcere ajungem la cuvântul linişte, ambele cu sensuri puţin diferite. Liniştea, după părerea mea, este efectul secundar al unor tăceri. Liniştea este şi supremul rezultat al unei acţiuni medicamentoase. Dacă pe un bolnav, care întotdeauna este neliniştit, fie că e un simplu nevrotic, fie că suferă de cancer, ai reuşit să-l linişteşti, ţi-ai împlinit misiunea de medic.

"Liniştea este, mai întâi, o problemă interioară"

Pentru mulţi creştini, unii aflaţi în grele suferinţe ale trupului, alţii încercând să se regăsească pe sine, mănăstirile oferă cel mai potrivit loc în care să simtă liniştea de care au nevoie. Cu ajutorul acesteia şi al rugăciunii, se întorc în lume vindecaţi trupeşte şi sufleteşte.

"Sunt foarte multe mănăstiri cu un program de rugăciune intensă, în care vieţuitorii se roagă foarte mult. Bolnavii ajung aici şi, în linişte, cu ajutorul rugăciunilor personale, în armonie cu rugăciunea obştii, se vindecă. Pentru că Mântuitorul intră numai acolo unde găseşte uşa deschisă. Unde este aşteptat şi este chemat, El vine şi rămâne acolo", explică arhim. Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Regăsirea liniştii interioare şi a celei din afară, ca metodă de apropiere de Dumnezeu, reprezintă o căutare continuă pentru oamenii Bisericii, fie că sunt monahi sau simpli preoţi de mir. Pentru aceştia, liniştea este, înainte de orice, o stare prin care se eliberează de tumultul lumii şi un mijloc de vindecare a sufletului. "Oamenii Bisericii au nevoie de linişte pentru a face faţă acestui zbucium care vine din afară. Fără linişte, noi nu ne putem apropia de Dumnezeu. Liniştea este, mai întâi, o problemă interioară. Atunci când un om are duh de rugăciune, are dorul după împărăţia cerurilor, în interiorul său, după aceea o caută şi pe cea din afară. Călugării au nevoie de linişte pentru a spori duhovniceşte şi pentru a urca, treaptă cu treaptă, scara desăvârşirii. De linişte au nevoie toţi creştinii. În vremea de astăzi, foarte puţini oameni mai pun preţ pe adevărata linişte şi pe liniştirea în duhul. Se poate ajunge însă, atât în viaţa monahilor, cât şi în viaţa credincioşilor, la starea aceasta de linişte, dacă se merge pe calea cea adevărată", consideră părintele Timotei Aioanei.