„Fără uitare, iertarea devine o vorbă goală“

Unul dintre principiile fundamentale ale Bisericii noastre este cel al iertării. Trebuie să ne iertăm aproapele, indiferent de fapta comisă, indiferent de cât de grav ne-a greşit, de cât de mult ne-a rănit. De multe ori însă slăbiciunile firii omeneşti fac imposibilă iertarea. Ce înseamnă să iertăm şi cum putem dobândi puterea de a face cu sinceritate acest lucru, într-un dialog cu părintele Vasile Gordon, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Urmând exemplul lui Iisus Hristos, toţi creştinii ar trebui să găsească în ei puterea de a ierta în orice situaţie, chiar dacă convenţiile sociale supun oprobriului public o anumită faptă sau un anumit gest. Pentru că, vrem sau nu, sunt cazuri în care firea noastră omenească lasă cu mare greutate loc iertării. Teoretic, suntem gata să facem acest lucru. Cum reacţionăm însă când aproapele pe care ar trebui să-l iertăm e un criminal sau un violator? Cum găsim puterea de-a ierta un tată care-şi bate crunt propriul copil sau soţia, cum putem ierta o mamă care-şi abandonează fără milă bebeluşul pe care tocmai l-a născut? Şi dacă ne propunem într-adevăr să iertăm, putem să uităm, să ştergem cu buretele tot răul pe care cineva ni l-a făcut?

Psihiatrii au doar explicaţii de ordin ştiinţific pentru aceste comportamente, care tulbură echilibrul normalului, însă nici ştiinţa, nici raţiunea, ci numai sufletul poate găsi puterea de a înţelege şi de a ierta. "Realitatea este una îngrijorătoare. Oamenii, în loc să-şi stimuleze calitatea esenţială, aceea de a fi buni, învaţă să fie răi. Omul prezentului este unul urât sufleteşte şi urât din punct de vedere comportamental. Cred că dac-am face studii serioase, nu doar statistici, am vedea că în mintea noastră s-au schimbat foarte multe dintre legile care păreau imuabile, morale şi foarte severe. Acum se tolerează tot. Am ajuns până acolo încât admitem anomalia ca fiind ceva foarte firesc. Aici e punctul nevralgic. Admitem anomalia, ne place anomalia şi o cultivăm: în literatură, pe stradă, în presă. Înjurăturile ne invadează. Noi nu mai vorbim corect, nu mai vorbim frumos, nu mai avem reticenţe. Lipsa de afectivitate, ăsta e defectul nostru major acum", consideră psihiatrul Constantin Romanescu.

Teologii susţin că greşelile şi faptele pe care le condamnăm sunt comise fie din neştiinţă, fie din cauza unor slăbiciuni ale firii noastre, omeneşti. De aceea, trebuie să cerem lui Dumnezeu puterea iertării, prin rugăciune, pe care o vom dobândi odată cu însăşi iertarea noastră. Părintele prof. Vasile Gordon ne-a explicat ce ne învaţă Sfânta Scriptură în legătură cu aceasta:

Suntem creştini, iar Biserica ne învaţă că trebuie să ştim să iertăm. Însă până unde mergem cu iertarea? Îl iertăm pe ucigaş, pe violator, pe torţionar?

Răspunsurile acestor întrebări le avem în Persoana şi învăţăturile Mântuitorului Iisus Hristos, chipul iertării desăvârşite. Iar noi, având numele de "creştin" de la numele Lui, pe filieră latină ("christianus", de la "Iesus Chrestus"), urmăm, desigur, calea Sa, nu numai în privinţa iertării, ci şi a celorlalte virtuţi. Ideea urmării exemplului Său a dat naştere, de altfel, unei splendide cărţi în literatura creştină, intitulată "Imitatio Christi" (autor: Thomas de Kempis), despre care se spune că ar fi cea mai răspândită carte din lume, după Biblie.

Iertarea nu are limite, nici restricţii discriminatorii: "De şaptezeci de ori câte şapte…", cum ne învaţă Mântuitorul (Matei 18, 22), înseamnă, de fapt, a ierta la infinit; iar expresia "greşiţilor noştri" din rugăciunea Tatăl Nostru ne arată că iertarea se poate adresa oricărui om care ne greşeşte, indiferent de gravitatea faptei. O precizare se impune, însă: nu avem dreptul să iertăm decât celor care ne greşesc nouă, personal. Nu celor care îl ofensează pe aproapele, ori comit acte condamnabile la adresa obştii (neamului). Fiecare trebuie să ceară şi să primească iertare de la cel în faţa căruia a greşit.

Ce înseamnă, de fapt, să iertăm?

Cel puţin două lucruri. Să respectăm făgăduinţa implicită pe care o facem lui Dumnezeu în rugăciunea Tatăl Nostru, atunci când zicem "Şi ne iartă nouă… precum şi noi iertăm..", recunoscând, astfel, că iertarea (sau neiertarea) noastră este condiţionată de iertarea (neiertarea) pe care înşine o acordăm. Apoi, a ierta cu adevărat înseamnă şi a uita răul pe care ni l-a făcut cineva. Altfel, ne încadrăm în acea tristă categorie a celor care spun "te iert, dar nu te uit…". Fără "uitare", iertarea devine o vorbă goală. Monahul scriitor, Nicolae Steinhardt, dă un exemplu deosebit de plastic şi sugestiv în acest sens: "Am cunoscut un preot, om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din Bucureşti. Obişnuia să spună enoriaşilor săi: "Vin la mine bărbaţi ori femei şi grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierţi, dar că nu poţi uita. Prea bine. Ţi-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit şi-ţi voi fi pus patrafirul pe cap şi voi fi rostit: te iert şi te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo şi-mi strigă: l-oi fi iertând sfinţia ta, dar să ştii ca Eu unul nu-l uit. Aud??".

"A ierta stă în voinţa noastră"

Ce ne învaţă Sfânta Scriptură în legătură cu iertarea?

Am făcut deja trimitere la două învăţături scripturistice, însă cel mai elocvent reper rămâne, cred, cel care prezintă cuvintele rostite de Iisus pe Cruce: "Doamne, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac…", învăţând de aici că greşelile ce ni se fac sunt cauzate, în mare parte, de neştiinţă şi, întotdeauna, de slăbiciuniea firii omeneşti, pe care, într-un fel sau altul, o manifestă fiecare dintre noi.

Cum ne putem pregăti, spiritual vorbind, pentru a ierta pe cineva?

A ierta stă în voinţa noastră, dar nu întotdeauna şi în puterea noastră exclusivă. De aceea, ca să avem puterea iertării trebuie să cerem această putere de la Mântuitorul nostru, Iertarea întrupată. O cerem prin rugăciune şi o dobândim mai ales atunci când noi înşine am obţinut iertarea de păcate, prin Taina Spovedaniei. În acelaşi timp, orice pregătire presupune exerciţiu. În măsura în care vom exercita virtutea iertării, vom fi tot mai pregătiţi să iertăm, din toată inima şi tot cugetul nostru, pe toţi cei care ne greşesc.