Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
„Fenomenul Bistriţa“
Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea adăpostea la sfârşitul perioadei interbelice peste 1.000 de suflete: 200 de monahii şi 800 de fete încadrate la aşezămintele social-educaţionale din incinta mănăstirii: orfelinat, şcoală primară, liceu teoretic, liceu industrial, ateliere de croitorie şi broderie etc.
Mănăstirea era condusă de surorile Olga şi Teodosia Gologan, nepoatele stareţei Epiharia Moisescu de la Mănăstirea Horezu, devenită în 1890 directoarea Leagănului de copii "Sfânta Ecaterina" din Bucureşti. Maica Epiharia dezvoltă la începutul secolului al XX-lea Asociaţia filantropică creştină "Acoperământul Maicii Domnului", prima de acest gen din România. În zorii Primului Război Mondial, cele trei maici au pornit în căutarea unei mănăstiri care să le permită dezvoltarea proiectului început. Olga Gologan Au ajuns la Bistriţa, o mănăstire locuită de un singur călugăr în vârstă şi aproape părăsită. Şi-au făcut loc prin iarba înaltă de doi metri din curtea mănăstirii pentru a putea intra în biserică şi a săruta moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. În timpul Primului Război Mondial, orfelinatul de la Bucureşti s-a mutat astfel la Bistriţa şi a rămas acolo datorită sprijinului imens al chiriarhului locului, episcopul Bartolomeu Stănescu. Într-o perioadă în care România fierbea de bucurie pentru Marea Unire obţinută cu preţul vieţii a sute de mii de soldaţi, marea traumă socială nu era legată de plânsul morţilor de pe front. Zeci de mii de copii rămăseseră orfani, lăsaţi în grija nimănui şi cu perspectiva unei vieţi pe stradă. Pentru mulţi dintre aceştia, proiectul stareţei Olga Gologan de la Mănăstirea Bistriţa a însemnat şansa unei naşteri din nou: i-a luat la mănăstire şi le-a oferit educaţie, un loc de muncă şi şansa de a-şi recăpăta demnitatea umană refuzată de cruzimea războiului. Biserică şi modernitate În contextul unităţii stat - Biserică, toate teoriile sociale erau un fel de ramură a eclesiologiei, optica Bisericii despre societate fiind cu alte cuvinte viziunea dominantă a statului. Modernitatea a produs despărţirea apelor între puterea terestră şi cea spirituală, astfel încât câmpurile de dominaţie ale statului şi ale Bisericii au devenit diferite. Biserica nu mai poate domina societatea, decât în măsura în care aceasta şi-o doreşte, dar trebuie să domine conştiinţele personale: accesul la Împărăţia lui Dumnezeu se face exclusiv prin Biserică şi, deci, prin închinarea întregii noastre vieţi şi conştiinţe Mântuitorului Iisus Hristos. Prin urmare, Biserica lucrează în societate de jos în sus, pornind din inima fiecărui om. Reflecţia Ei este însă valabilă pentru fiecare persoană în parte, deci pentru întreaga societate. În acest sens, însăşi existenţa Bisericii este încărcată de valenţe sociale, culturale, politice şi economice. "Fenomenul Bistriţa" din perioada interbelică devine exemplul ideal. Pe plan social, mii de copii victime indirecte ale războiului au primit educaţie, adăpost şi şansa unui nou început din partea celei ce avea să le devină tuturor "mama Olga". Mai mult chiar, cele trei monahii, Epiharia, Olga şi Teodosia, şi-au propus să creeze o elită monahală de maici intelectuale. La începutul anilor â40 trimit mai multe călugăriţe la Universitatea din Cluj, urmând ca, odată licenţiate, acestea să ia locul profesorilor laici din mănăstire. Pe plan cultural, spectacolele de amploare date de copiii din mănăstire şi regizate de însăşi stareţa Olga Gologan atrăgeau mii de privitori din împrejurimi, într-un timp în care apariţia cinematografului cu filme adesea foarte vulgare era la fel de căutat ca şi internetul astăzi. Pe plan politic, Biserica se situează deasupra tuturor patimilor politice, dar propune valori larg acceptate de multe doctrine politice. Din păcate, atitudinea partidelor este de cele mai multe ori căldicică, ceea ce face ca aceste valori să fie relativ puţin promovate în societate: dreptatea socială, moralitatea, libertatea individuală, drepturile sociale, civile şi politice etc. Economia socială Din punct de vedere economic, înţelegem că într-o societate economică grija faţă de persoana umană este mai importantă decât obţinerea unui anumit capital. Binele individual şi binele comun sunt scopuri finale ale oricărei asociaţii de indivizi întemeiate pe liberul consens. Proiectul născut în inima lui Epiharia Moisescu şi pus în practică de Olga Gologan a devenit în scurt timp un fenomen social: sătenii din împrejurimi îşi aduceau copiii la şcolile de acolo, dascăli renumiţi ai locurilor vâlcene predau în instituţiile de învăţământ ale mănăstirii, care se autofinanţa prin vânzarea obiectelor vestimentaţie şi de artizanat. Tot acest ansamblu de activităţi socio-educaţionale se înscrie în ceea ce astăzi numim economie socială. Nu întâmplător Biserica Ortodoxă a fost prima instituţie din spaţiul românesc care a pus în practică printr-un proiect de amploare şi durabil ideile economiei sociale, care la origine este tot un concept născut dintr-o reflecţie creştină asupra societăţii. Spre exemplu, în Italia la sfârşitul secolului al XIX-lea mărirea numărului cetăţenilor cu drept de vot a permis partidelor de orientare socialistă să intre în Parlament, unde au promovat idei ale economiei sociale creştine în acord cu enciclica papala "Rerum novarum" (1891). Au apărut astfel noi instituţii: locuri de recreaţie pentru muncitori, agenţii de recrutare a forţei de muncă, şcoli de comerţ, asociaţii de asistenţă mutuală, bănci cu caracter cooperativ şi mici întreprinderi comerciale care aveau ca scop nu profitul imediat, ci oferirea de locuri de muncă pentru persoane defavorizate. Rezultat al mai multor idei politice (cooperativism, liberalism şi solidarism creştin), economia socială se revendică în primul rând din ultimul: solidarismul creştin nu vede societatea ca pe o simplă adunare de indivizi, ci o descrie ca o comunitate reală a persoanelor umane, în care familiile sunt unităţile fundamentale ale structurii sociale. Binele comun al societăţii poate fi atins prin crearea sau instituţionalizarea corporaţiilor (familiile, asociaţiile profesionale, breslele diverselor meserii, asociaţiile voluntare etc.), fapt ce permite inserţia socială şi economică în societate a unor persoane care au deja o identitate bine definită. Caracteristicile unei întreprinderi de tipul economiei sociale sunt solidaritatea între membri, precum şi solidaritatea lor cu restul societăţii: apar noi locuri de muncă, luptă împotriva sărăciei, aşază persoana umană deasupra luptei pentru capital etc. În plus, libertatea oferită membrilor devine sinonimă cu responsabilitatea socială ce nu se reduce la autonomia individuală şi nu constă în faptul că o persoană îşi lărgeşte propria bunăstare în detrimentul altora sau a societăţii. Libertatea trebuie privită în mod dinamic, ca un drept care implică întreaga societate. Ea presupune că indivizii, grupurile şi comunităţile, dar şi statul să fie în măsură să intervină împotriva inegalităţilor. Forţa economiei sociale de piaţă stă în faptul că adună în aceeaşi ecuaţie solidaritatea şi libertatea, responsabilitatea şi iniţiativa privată. Decretul 410/1959 Încă din 1945 Securitatea a început procesul de golire a mănăstirilor. Rând pe rând, şi maicile de la Bistriţa au fost călduros invitate "să se încadreze în noua orânduire socială". Li se ofereau slujbe "oneste" în "câmpul muncii". Cele care au rezistat tentaţiei, mai mult impuse decât voluntare, au fost scoase din monahism în 1959. S-a început cu licenţiatele pentru ca mănăstirea să rămână fără conducere şi s-a continuat cu serii de câte 20 de maici până când locul a rămas gol. Nici măcar faptul că patriarhul Justinian Marina luase sub aripa sa mănăstirea, devenită stavropighie patriarhală, nu a contat. Procedând aşa, comuniştii nu s-au rezumat la a se împotrivi Bisericii în general, ci au dovedit o cruntă dorinţă de a confisca societăţii instrumentele sale de a se autoregla. Statul comunist a pus capăt "fenomenului Bistriţa" chiar când acesta începuse să se maturizeze şi s-a erijat el însuşi în rolul de părinte al orfanilor. Imaginile prezentate de televiziunile străine imediat după Revoluţia din 1989 cu felul în care erau trataţi copiii în orfelinatele comuniste au şocat întregul occident. Şi, prin ochii lui, am înţeles şi noi adevărul care ne era refuzat. Dar… astăzi? Şi le mai aminteşte cineva?
