Fericire sintetică şi fericire naturală

În ultimele două milioane de ani, creierul uman aproape şi-a triplat masa, pornind de la 600 sute de grame şi ajungând la aproape 1 kilogram şi jumătate. S-a dovedit că atunci când creierele se triplează în mărime, ele nu doar devin de trei ori mai mari, ci capătă şi structuri noi.

Unul dintre principalele motive pentru care creierul nostru a crescut atât este că a căpătat o porţiune nouă, denumită lobul frontal. Şi în special o parte a acestuia, numită cortex prefrontal. Ce face cortexul prefrontal pentru noi, ca să justifice rearanjarea arhitecturală completă a craniului uman în doar o clipă, privind aceasta la scara de timp a evoluţiei? Ei bine, cortexul prefrontal face o mulţime de lucruri, dar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le face este acela că e un simulator de experienţe. Piloţii aerieni exersează în simulatoare de zbor ca să nu comită apoi greşeli reale în avioanele pilotate de ei. Fiinţele umane au această extraordinară adaptare, care le permite să treacă prin diverse experienţe în capul lor, înainte să le încerce în viaţa reală. Este o adaptare minunată, inaccesibilă animalelor sau unui creier uman care nu are acest cortex prefrontal.

Prejudecata impactului

Cercetările efectuate în laboratoare de neuroştiinţe, dar şi cele efectuate de economişti şi psihologi ne-au arătat ceva surprinzător. Ceva ce se numeşte prejudecata impactului, adică tendinţa simulatorului de a funcţiona rău.

De la studii în natură la studii de laborator, vedem că pierderea sau câştigarea alegerilor, pierderea sau câştigarea unui partener romantic, obţinerea sau neobţinerea unei promovări, trecerea sau picarea unui examen la facultate şi aşa mai departe au de fapt mult mai puţin impact, mai puţină intensitate şi mult mai puţină durată decât se aşteaptă oamenii să aibă. De fapt, un studiu recent, cu rezultate ce pot să ne lase stupefiaţi, care investiga cum sunt oamenii influenţaţi de traumele majore din viaţă, sugerează că dacă ceva s-a întâmplat cu mai mult de trei luni în urmă, cu doar câteva excepţii, nu are nici un impact asupra fericirii noastre.

De ce? Pentru că fericirea poate fi sintetizată. Nu mai aproape de anul 1642, Sir Thomas Brown scria: „Sunt cel mai fericit om în viaţă. Am în mine ceva ce poate transforma sărăcia în bogăţie, greutatea în prosperitate. Sunt mai invulnerabil decât Ahile; destinul n-are nici un loc în care să mă lovească“. Oare ce mecanism remarcabil avea omul acesta în capul lui? E vorba de exact aceeaşi maşinărie remarcabilă pe care o avem cu toţii. Fiinţele umane au ceva la care ne-am putea gândi ca la un sistem imunitar al psihicului. Un sistem de procese cognitive, în mare parte procese cognitive non-conştiente, care îi ajută să-şi schimbe vederile lor asupra lumii, astfel încât ei să se simtă mai bine în lumile în care se găsesc. Ca Sir Thomas sau ca aceia care au considerat cea mai magnifică perioadă din viaţa lor cea din închisoare, şi noi avem această maşinărie, chiar dacă, din păcate, se pare că nu prea ştim asta. Noi ne sintetizăm fericirea, dar încă credem cu putere în iluzia că ea e un lucru trăit doar atunci când o găsim, când se îndeplinesc nişte factori favorizanţi.

Lipsa de încredere în această realitate apare şi din faptul că se crede că fericirea sintetică nu e de aceeaşi calitate ca şi ceea ce am putea nu-mi fericire naturală. Ce înseamnă aceşti termeni? Fericirea naturală este ceea ce simţim atunci când obţinem exact ceea ce vrem, iar fericirea sintetică este ceea ce facem atunci când nu obţinem ceea ce vrem. Iar în societatea noastră credem cu tărie că fericirea sintetică este una inferioară.

Condiţia reversibilă nu stimulează sinteza fericirii

Dar se pare că oamenii de ştiinţă au infirmat această ipoteză. Acest lucru a fost demonstrat uşor prin participarea unor voluntari la un curs foto. În urma cursului, participanţii rămâneau cu două fotografii profesioniste. Ei au fost împărţiţi în două grupe: la o grupă regula fiind să aleagă una din cele două fotografii pe care să o păstreze, cealaltă urmând să fie trimisă imediat prin poştă, către o expoziţie, iar la celălalt grup se cerea aceeaşi alegere a unei imagini din cele două, cu singura diferenţă că aceştia din urmă se puteau răzgândi în decurs de câteva zile şi să opteze eventual pentru cealaltă poză, care va fi imediat schimbată după voinţa lor. Cei care nu au avut de ales, pentru că cealaltă variantă deja era expediată, deci cei care nu se pot răzgândi, plac fotografia foarte mult! Iar oamenii care deliberează: „Să o dau înapoi? O am pe cea bună? Poate că asta nu e cea bună? Poate că am dat-o pe cea bună?“ s-au compromis. Nu le place fotografia lor şi de fapt, chiar după ce oportunitatea de înlocuire a expirat, fotografia lor tot nu le place. De ce? Deoarece condiţia reversibilă nu stimulează sinteza fericirii.

În afara faptului că avem în noi înşine capacitatea de a fabrica chiar lucrul după care alergăm când alegem o experienţă, cu ce idee mai putem rămâne din acest articol? Cu aceea că a trăi o experienţă total, fără rest, fără a ne lăsa blocaţi de fricile şi temerile noastre, de gânduri şi ipoteze raţionale şi iraţionale este calea dreaptă pentru fericirea pe care o căutam.