Filantropia în vechime şi în perioada modernă

Cuvântul „filantropie” a cunoscut diferite înțele­suri, fiecare cu specificul ei, în funcție de epocă și mentalitate. Potrivit autorilor păgâni din perioada Anti­chi­tății, el desemna cu precădere „dragostea lui Dumnezeu pentru oameni” - vorbim despre sensul etimologic reținut de Platon și regăsit, de altfel, și de autorii cărților ce alcătuiesc Sfânta Scriptură. În afară de acest sens, anticii au iden­tificat filantropia și ca manifestare a iubirii oamenilor pentru semenii lor prin ceea ce numim în prezent „operă de binefacere”.

Îngrijirea văduvelor și a orfanilor - categorii adeseori amintite și considerate fragile - a fost recomandată și practicată atât în templele religiilor păgâne, cât și treptat de către politicile de stat. Este cunoscut faptul că, în perioada elenistică, filantropia a fost considerată o virtute esențială a puterii lumești - a „cezarului”, „învestit de Dumnezeu pentru conducerea poporului”; bizantinii, peste secole, au păstrat această idee și au făcut din această activitate un aport al împăraților.

Creștinismul a dat filantropiei împlinirea sensului ei, amintind că însăși Întruparea Domnului este un act de filantropie din partea Sfintei Treimi pentru creatura mâinilor Sale. De aceea, învăță­tura hristică a subliniat că ajutorul pentru cei în situații nefericite din punct de vedere material este un precept divin (a se citi doar Pilda samarineanului milostiv sau criteriile judecății veșnice din finalul Evangheliei după Matei pentru a vedea că orice om are chipul lui Dumnezeu în el) și că reprezintă caracterul adecvat pe care el, creștinul, trebuie să-l manifeste. În plan concret, Mântuitorul nu doar că a îndemnat la oferirea ajutorului celor săraci, ci Biserica însăși, în perioada apostolică, a dat propriul său exemplu prin colecta pentru săracii din Ierusalim (scrisorile către comunitatea din Corint ale Sfântului Apostol Pavel). Ulterior, în primele trei secole nu au lipsit îndemnurile și faptele creștinilor la filantropie: „Fă binele; și din câștigul pe care ți l-a dat Dumnezeu de pe urma muncii tale, dă tuturor celor lipsiți, fără deosebire; nu te întreba cui să dai și cui să nu dai. Dă tuturor, că Dumnezeu vrea să se dea tuturor din darurile Sale” (Păstorul lui Herma).

În Occident, Sfântul Ambrozie a făcut o paralelă interesantă între milostenie și atitudinea Mântuitorului față de orbul din naștere: „Ai auzit, frate, cuvintele Evangheliei în care se spune că mergând Domnul Iisus a văzut pe un orb din naștere (Ioan 9, 1). Văzându-l, Domnul n-a trecut mai departe fără să-l bage în seamă. De aceea și noi suntem datori să nu trecem fără băgare de seamă pe lângă cel pe care Domnul n-a socotit că trebuie să nu-l bage în seamă”. Pedagogul lui Clement este Hristos Domnul, Care este filantrop și ca Dumnezeu, și ca Om. Iubirea Lui de oameni este legată și de experiența Sa personală, ca Dumnezeu întrupat El fiind cunoscător al slăbiciunilor omenești, iar ca Logos al lui Dumnezeu, El fiind părtaș la filantropia divină.

În Bizanț, Imperiul sprijinea fără rezervă opera filantropică a Bisericii

Revenind la întâlnirea dintre Biserică și Stat în domeniul filantropiei, trebuie să avem în vedere semnificația pe care lumea bizantină a dat-o cuvântului „filantropie”. În primul rând, vorbim despre aplicarea ei de către Biserică - predicile și faptele concrete ale Părinților Capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz) și ale Sfântului Ioan Hrisostom sunt repere în acest caz -, de către instituții monahale, de către instituțiile de stat (mai ales puterea imperială care nu a ratat ocazii importante - urcarea pe tron, câștigarea unor bătălii importante, diverse evenimente din cursul anului, prin care și-a manifestat milostivirea - chiar și sub forma monedelor special gravate pentru a reliefa generozitatea lor) și de către alte organizații de caritate private, care, în unele momente, sunt neglijate sau puțin amintite atunci când sunt numeroase. Cucerirea arabă din secolul al șaptelea a ruinat sau cel puțin a diminuat multe dintre cele din Siria și Egipt.

Egiptul a jucat mereu un rol important în istoria Imperiului Roman (atât în sensul inițial, cât și în cel de factură bizantină), dar și în viața Bisericii. După marile crize economice din secolul al III-lea și ca urmare a taxelor impuse micilor proprietari de pământ, marile proprietăți s-au dezvoltat în Egipt ca și în restul Imperiului Roman. Din secolul al IV-lea până la cucerirea arabă, această mișcare s-a accentuat din cauza lipsei forței de muncă, în timp ce domeniul împăratului și cel al statului au dispărut puțin câte puțin, iar micile proprietăți s-au redus încă. Însă, indiferent de perioadă, Egiptul, din punct de vedere economic, a servit ca grânar pentru Constantinopol, așa cum a procedat pentru Roma. Vorbim de o economie agrară în mare parte, acest domeniu fiind singurul care era în măsură ca prin activitatea sa să susțină și opera de caritate. Pe de altă parte, Egiptul este provincia în care viața monahală a dat naștere Patericului, pentru a-i exprima într-o manieră plastică și în același timp reală năzuința spre desăvârșire.

„Mai fericit este a da decât a lua!”

Cu aceste cuvinte și-a încheiat Sfântul Apostol Pavel cuvântarea prin care și-a luat rămas-bun de la comunitatea din Milet. La o primă vedere se poate formula o întrebare: poate Biserica propune politici de stat? Asistența socială din partea statului nu este altceva decât preluarea ideii de filantropie, pe care învățătura hristică a dus-o la desăvârșire. Paradigma din decursul istoriei și-a spus cuvântul. Biserica, conform învăță­turii Mântuitorului, se ocupa de asistența socială - sunt cunoscute spitalele construite în Occident de către ordinul monahal al Sfântului Antonie cel Mare, de oamenii aflați în nevoi, de educarea lor. Turnura petrecută la 1789, odată cu Re­voluția Franceză a adus dincolo de o altă relație Biserică - Stat (marcată de cuvântul excluziune) și o încercare de asumare din partea statului a activității ce o făcea Biserica. În inima Codului Civil francez este „spiritul frater­nității” exprimat în textul Decla­rației drepturilor omului și a cetă­țeanului (1793) și în Consti­tuția din 5 fructidor (vorbim despre prima Constituție a Statului Francez după schimbarea de regim din 1789, adoptată în ultima lună a calendarului republican folosit în acea perioadă tulbure, perioadă ce ar corespunde în prezent pentru 18 august - 16 septembrie 1795). Biserica Catolică nu mai era - în urma Concordatului din 1801 - religia oficială a noului stat francez, ci religia majoritară, iar statul înlocuiește datoria de caritate (filantropie) prin așa-numita „fraternitate civilă”. Napoleon, primul consul (iar nu peste multă vreme primul imperator), a adăugat o clauză în Codul civil care stipula că părinții trebuie să asigure nevoile copiilor lor adulți, atunci când aceștia nu pot (și invers). Principiul solida­rității sociale este, după cum am amintit, stipulat în Declarația drepturilor omului din 1793. Însă, din păcate, va fi aplicat doar începând cu un secol mai târziu, în Germania, cu primul cancelar, Otto von Bismarck, în anii 1880.

Răspunsul la întrebare este că Biserica prin ceea ce face își asumă învățătura pe care o propovă­duiește. A limita dreptul Bisericii de a se preocupa de viața credin­cioșilor și a societății în care trăim înseamnă nu doar o excludere sau o marginalizare, ci și întoarcerea la perioada de teroare din primii ani ce au urmat Revoluției Franceze. Nu în cele din urmă, faptul că Statul modern și-a asumat asistența socială ține de specificul societății construite pe matricea europeană de la începutul secolului al XIX-lea.