Frumuseţea creaţiei, mascată de modernitate

Cu mintea copilăroasă ne minunăm în faţa diferitelor invenţii omeneşti şi ne întrebăm câtă inteligenţă a stat la căpătâiul acestora? Ne-am mirat şi în faţa unei maşini, a telefonului mobil sau chiar a robotului de bucătărie. Şi bineînţeles că i-am admirat pe cei care au pus bazele acestor mecanisme. Oare nu ne putem întreba, ce ne opreşte să nu ne mirăm şi de minunata alcătuire a lumii? Să ne minunăm în faţa Creatorului ei?

Aş vrea ca fiecare din noi să putem să ne imaginăm măcar o dată cum ar fi lumea aceasta fără oraşele zgomotoase, fără "minunatele" maşini care ne poluează existenţa, fără fumul gros care iese din furnalele imenselor fabrici şi să ne aflăm eliberaţi de ele în faţa naturii, eventual "pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai". Iar aici aflându-ne să ne putem opri din fuga noastră şi să ne cuprindem de uimire în faţa înţelepciunii cu care a fost creată lumea. Oare dacă am avea puterea să trecem printr-o astfel de experienţă, a întâlnirii pure cu natura în care descoperim "altă genune în genunea sa şi o altă negrăită frumuseţe, îndărătul acestei frumuseţi sensibile, zidite şi trecătoare", ne-am mai întoarce privirea spre creaţiile lipsite de strălucire ale minţii omeneşti?

Bucurie în faţa contemplării creaţiei

Sigur că nu putem contesta existenţa operelor de artă care ne pot inspira cu emoţii puternice, însă în faţa minunilor creaţiei este vorba de mai mult decât o emoţie care pentru o clipă ne poate înălţa sufletul, este vorba despre profunzimea bucuriei cunoaşterii a Celui care "a hotărât măsurile pământului, a închis marea cu porţi...".

Fără a deveni melodramatici, ne putem minuna în faţa crinilor câmpului şi în faţa copacului care îşi trage seva din străfundurile pământului. Sau nu cumva aceste lucruri au devenit simple versuri cântate în poezii de cei care mai încearcă să găsească minunea vieţii, de cei care nu se încadrează în majoritatea pragmatică preocupată pentru agonisirea de maşini, telefoane, case şi toate celelalte "indispensabile vieţii"?

Pari depăşit sau chiar se crede că aberezi dacă începi să vorbeşti despre cât de perfect este creată lumea, iar cei care nu vor să vadă adevărul vor înţelege toate acestea într-un chip scâlciat, pentru ei important fiind cine a ajutat la fabricarea ultimului tip de maşină hibrid sau cine a făcut ultimul tip de telefon de pe care ai acces nelimitat la internet. De mult timp am uitat să ne "interesăm" de Cel care a creat lumea, fiind ocupaţi să-i căutăm pe cei care au creat maşinile, L-am uitat pe Cel care a creat perfecţiunea, căutând surogate defecte lipsind perfecţiunea din ele.

"Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne!..."

Între aceste bariere se zbuciumă închipuirea noastră care nu poate trece de insipidele invenţii care acoperă frumuseţea lumii şi care ne ajută să nu înţelegem cuvintele psalmistului David: "Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! / Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta". Suntem surzi şi orbi la vederea minunatei alcătuiri a lumii şi ne complacem să ne clătim ochii cu eşuate încercări de creaţii din fiare colorate aduse laolaltă în forma unei maşinării. Într-adevăr "e un lucru mare" (cu ghilimelele de rigoare), cum poate fi un calculator atât de deştept? Sau mai deştept este cel care a avut ideea de a-l face? Sau cred că mai tare este cel care a inventat avionul? Acestea da întrebări existenţiale!

Totuşi cred că a ne gândi la taina creării omului, nu neapărat la cel dintâi, creat în sânul Raiului, ci la taina care se petrece în fiecare zi chiar sub ochii noştri, a zămislirii unui prunc în pântecele mamei sale, poate fi o temă mai bună de meditaţie. De asemenea şi o mai bună minune în faţa căreia să ne uimim şi să încercăm să-i găsim înţelesul. Sau am putea să ne minunăm de noi înşine cât de perfecţi am fost creaţi de Dumnezeu, să ne minunăm cum inima noastră nu se opreşte zeci de ani, neobosită pulsând în noi viaţă.

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii..."

Nu ne-am propus să vorbim aici despre geneză sau antropologie, ne-am propus să ne deschidem ochii spre adevăratele minuni din jurul nostru pe care merită să le contemplăm, să ne deschidem spre Dumnezeu. Când privim spre cer să admirăm nu mâna celui care a făcut avionul şi care se poate defecta, să admirăm mâna Celui care a făcut păsările despre care încă nu s-a auzit să aibă nici una vreo defecţiune de zbor. Să încetăm a ne limita la cele limitate şi să căutăm în înaltul cerului sau în tinda Bisericii unde îl vom găsi pe Făcătorul a toate câte sunt. Să fim treji în înţelepciunea pe care Dumnezeu a sădit-o în inima noastră pentru ca nu cumva să "strivim corola de minuni a lumii" şi să-i dăm dreptate poetului: "nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea".

Sfântul Vasile cel Mare aseamănă lumea cu o cetate ordonată care ne atrage atenţia şi admiraţia conducându-ne imaginaţia şi închipuirea la "frumuseţea şi măreţia primei noastre cetăţi din rai, din care am căzut din cauza păcatului, dar la care trebuie să ne reîntoarcem prin biruirea păcatului".

Despre admiraţia în faţa naturii şi încercarea de a vedea minunile creaţiei în ceea ce ne înconjoară ne-au vorbit şi teologii mistici ai Bisericii noastre care traduc aceasta prin "contemplarea zidirii", "teologia naturii" sau chiar în Sfânta Scriptură prin cuvintele: "Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire".

Nu-i aşa că ne amintim uneori cum mergeam la casa dragă a bunicilor şi seara admiram parcă uitând de noi cerul atât de minunat încununat de stele. Iar acum nostalgici, din apartamentele noastre care, în aparenţă, ne-au dus cu câţiva metri mai aproape de cer, am vrea să vedem aceleaşi stele, acelaşi cer, aceeaşi lună, doar că uneori fumul gros ne împiedică să trăim frumuseţea lucrurilor care par dintr-odată nişte idealuri de atins, vălul prezentului ne împiedică să retrăim dragi amintiri. Stelele de la etajul nouă nu se mai văd la fel şi nici luna nu este mai aproape. Poate au rămas toate suspendate în timp deasupra casei bunicilor.