„De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise, pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut fată către faţă, nici să săvârşească toate semnele şi minunile cu care Domnul l-a trimis în pământul Egiptului asupra lui Faraon şi asupra tuturor dregătorilor lui şi asupra a tot pământul lui; nici să facă cu mână tare şi cu mari înfricoşări ceea ce a făcut Moise înaintea ochilor a tot Israelul.“ (Deuteronom 34, 10)
Moise, legiuitorul prin excelenţă, a fost ales de Dumnezeu pentru a continua planul de mântuire a poporului evreu. Ales să-i elibereze pe israeliţi din robia egipteană, Moise devine lider al neamului din care provenea. Cinstea de care el s-a bucurat în vremea sa este confirmată şi de menţionarea numelui său atât de des în Noul Testament. Nici un alt nume din Vechiul Legământ nu apare menţionat în scriptura Noului Testament atât de des precum cel al lui Moise, Sfântul Ioan fiind evanghelistul care-l menţionează de cele mai multe ori.
Cele 10 plăgi
Întors în Egipt, împreună cu fratele său, Aaron, Moise merge în faţa faraonului pentru a cere eliberarea poporului lui Israel. El dispune de două „arme“ împotriva acestuia, care se împotrivea eliberării: cuvântul şi toiagul. Când egipteanul se împotriveşte, Dumnezeu trimite o serie de pedepse asupra sa şi a neamului egiptean. Astfel, Moise se foloseşte de toiag pentru a săvârşi minunile menite a îndupleca inima faraonului. În toate cele 10 plăgi care se abat asupra Egiptului, se repetă aceeaşi schemă narativă: 1. Moise spune: „Lasă-ne să plecăm, astfel, asupra ta se va abate năpasta“; 2. Faraonul refuză; 3. Moise acţionează, folosindu-se de toiag (sau de mână, sau de toiagul lui Aaron); 4. Faraonul promite eliberarea evreilor; 5. Moise vorbeşte cu Dumnezeu, pledând în favoarea faraonului; 6. plaga dispare; 7. faraonul îşi retrage promisiunea făcută; 8. Dumnezeu pedepseşte atunci din nou.
Momentul celei de-a zecea plăgi a Egiptului este cel al salvării fiilor lui Israel. Este noaptea pascală israelită, care învinge rezistenţa faraonului, orb şi surd la orice fel de clemenţă pentru evrei.
Traversând Marea Roşie
Trecerea israeliţilor conduşi de Moise prin Marea Roşie, sub călăuzirea divină, este tipul botezului: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare“, spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor, 1-2), trimitere evidentă la condiţia botezului creştin, „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3, 5).
Episodul trecerii miraculoase a evreilor prin Marea Roşie, când albia apei s-a despărţit pentru a favoriza trecerea lor ca pe uscat, este confirmată indirect în Noul Testament, când apropiaţii Mântuitorului se întrebau: „Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun? (Marcu 4, 41).
În drumul lor de eliberare, israeliţii sunt călăuziţi de un nor luminos aflat pe cer, simbol al Duhului Sfânt, care oferă puterea de a renaşte şi care-i conduce pe israeliţi spre pământul făgăduinţei, călătorie pe cuprinsul căreia vor primi prin Moise, de la Dumnezeu, cele zece porunci.
▲
Sfinţii părinţi
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Moise grăieşte acelea pe care harul Duhului i le-a insuflat“
„Haide, dar, pentru că v-am întrarmat îndeajuns, să vă întindem obişnuita masă şi să punem înaintea dragostei voastre urmarea celor spuse ieri! Să-l facem iar pe fericitul Moise, minunata gazdă care dă ospăţul, să-l facem iarăşi pe marele profet povăţuitor al acestei învăţături frumoase. (...) Să fim cu luare aminte la spusele lui. Nu grăieşte cu propria-i putere, ci grăieşte acelea pe care harul Duhului i le-a insuflat; pe acelea le rosteşte cu propria lui limbă, ca să înveţe neamul omenesc. (...)
Pe atunci, pe timpul lui Moise, oamenii erau încă nedesăvârşiţi şi nu puteau să se ridice la înţelegerea lucrurilor celor mai înalte; de aceea, Duhul cel Sfânt a istorisit pe toate acestea coborând limba profetului la puterea de înţelegere a ascultătorilor. Şi ca să cunoşti că din pricina nedesăvârşirii minţii lor s-a folosit de acest pogorământ în istorisirea sa, ascultă pe fiul tunetului. Când oamenii au propăşit în virtute, Ioan Evanghelistul n-a mai mers pe această cale, ci pe una care ducea pe ascultători la o învăţătură mai înaltă. Că după ce a spus: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul», a adăugat: «Era Lumina cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul». După cum la facerea lumii, când, la porunca Stăpânului, a fost adusă la fiinţă lumina aceasta materială s-a ascuns întunericul acesta văzut, tot aşa şi lumina cea spirituală a alungat întunericul înşelăciunii şi a condus la adevăr pe cei rătăciţi.“ (PSB, Omilii la Facere)
▲
Momentul ieşirii din robia egipteană, zi sfântă pentru evrei
Ieşirea israeliţilor din robia egipteană a dat naştere primei zile sfinte în cadrul sărbătorilor anuale evreeşti: sărbătoarea Paştilor. Aceasta aminteşte totodată de cruţarea primilor născuţi evrei în momentul în care îngerul Domnului a trecut prin Egipt şi i-a lovit cu moartea pe toţi cei întâi născuţi ai egiptenilor. Denumirea sărbătorii, care începea de pe data de 14 Nissan (coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primavară) provine de la verbul a trece (paÂsca după Septuaginta) sugerând trecerea evreilor prin Marea Roşie în chip miraculos sau trecerea îngerilor pe lângă casele israeliţilor unse cu sângele mielului sacrificat cu acel prilej.
Meniul Paştilor evreieşti
Ca şi sabatul, sărbătoarea Paştilor a fost instituită la porunca lui Iahve, de unde şi denumirea de Paştile Domnului. Evreii aveau să îndeplinească de Paşti acelaşi ritual pe care l-au săvârşit în momentul ieşirii din Egipt, când au sacrificat un miel. De la consumarea acestuia erau opriţi cu desăvârşire cei necircumcişi şi cei necuraţi, junghierea şi consumarea mielului simbolizând împăcarea sau alegerea israeliţilor cu Dumnezeu. Nu se frângea nici un os din miel, închipuind unitatea poporului evreiesc. La ospăţ se consumau şi ierburi amare, care simbolizau greutăţile robiei egiptene. În loc de pâine, se consuma azimă, în semn de curăţie sufletească, fiindcă aluatul dospit era simbolul imoralităţii şi ca aducere aminte de graba cu care au ieşit din Egipt, nemaiavând timp pentru dospirea pâinii. Exista şi obiceiul de a mânca în picioare, încinşi, cu toiagul în mână, gata de plecare, închipuind graba cu care au ieşit israeliţii, noaptea, din Egipt. Tot cu prilejul acestei sărbători, exista şi obiceiul eliberării unui delincvent din închisoare, fapt pe care-l întâlnim în relatarea biblică a Noului Testament, în care evreii doreau eliberarea tâlharului Barabas.
Sărbătoarea dura şapte zile, iar consumul azimilor a dat naştere şi noii denumiri, Sărbătoarea Azimelor, iar în cele şapte zile, cât dura Paştile, era repaus total.
După stabilirea în Canaan, modul de sărbătorire a Paştilor avea să se schimbe faţă de cel din perioada călătoriei prin deşert. După stabilirea locului de închinare, Paştile Domnului erau consumate la lăcaşul sfânt.
