Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate „Întoarcerea din moarte“, trăire, revelaţie sau figură de stil?

„Întoarcerea din moarte“, trăire, revelaţie sau figură de stil?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Dumitru Manolache - 24 Ian, 2011

Are omul putere să se întoarcă din moarte? Iată o întrebare tulburătoare care este pusă din ce în ce mai des astăzi, după ce anumite experienţe extracorporale trăite de semeni de-ai noştri fac senzaţie, umplu paginile ziarelor, sunt dezbătute cu tenacitate pe posturi de televiziune, fiind considerate, de cele mai multe ori, miracole cu acte în regulă. Sunt aceste "trăiri" revelaţii, fapte cu adevărat reale? Sunt iluzii, speculaţii, şarlatanii? Pot fi ele considerate descoperiri ale "lumii de dincolo" pe care Dumnezeu le face persoanei respective?

Mărturiile recente ale unei tinere de 30 de ani din Galaţi, care a supravieţuit unui accident stupid, rămânând în comă profundă două săptămâni, au reaprins interesul pentru mult-dezbătuta problemă a puterii omului de a se întoarce din moarte.

Experienţa trăită de ea în perioada în care s-a aflat în comă şi povestită după aceea, deşi întoarsă pe toate feţele de mass-media, nu face altceva decât să se adauge unei cazuistici bogate în domeniu, cunoscută însă, analizată şi explicată cu responsabilitate de numeroşi specialişti din întreaga lume.

Surprinzătoare nu mai este această experienţă în sine, ci mai degrabă uscăciunea din sufletul omului secularizat, rupt de cer, secătuit de speranţă, care-L somează pe Dumnezeu să i se arate şi-I cere cu lăcomie semne, dovezi şi miracole ca să se asigure de pe acum că are o poliţă de nemurire semnată de Însuşi Creatorul lumii.

Experienţe extracorporale similare celei povestite de tânăra noastră au trăit circa 8 milioane de americani, conform unui sondaj efectuat de George Gallup junior, moştenitorul celui mai prestigios institut de sondaje din lume, publicat în 1982. În 1998, numărul americanilor care au povestit că au avut asemenea experienţe ajunsese la 13 milioane.

Ce "văd" cei care trăiesc experienţe extracorporale

Dar ce "văd" cei despre care se spune că se întorc din moarte? "Modelul standard" al acestor experienţe a fost zugrăvit de bine-cunoscutul psihiatru american dr. Raymond Moody în cartea sa "Viaţa după viaţă", apărută în 1975, în care autorul redă experienţele a sute de oameni care au trecut prin moarte clinică. Din nefericire, mai târziu, psihiatrul pare a se fi lăsat sedus de ocultism, vorbind despre delirul hindus al reîncarnării în cea mai recentă lucrare a sa, intitulată "Întoarcerea".

Conform "modelului" despre care vorbeam (ale cărui detalii esenţiale sunt cam aceleaşi, indiferent de timpul, locul în care s-a petrecut, cultura, rasa sau religia celor care au trecut prin asemenea încercări), etapele experienţei ar fi următoarele: decorporalizarea; parcurgerea unui tunel îngust sau a unui spaţiu întunecat, la capătul căruia îi aşteaptă persoane dragi, prieteni, rude; întâlnirea cu o lumină albă, uneori aurie, cu îngeri sau chiar cu o persoană strălucitoare despre care povestesc că ar fi Hristos; apariţia senzaţiei că văd grădini, flori, râuri, lumini, că este linişte şi că sunt cuprinşi de o fericire indescriptibilă; derularea filmului vieţii, în special a ocaziilor pierdute de a face bine sau de a ajuta; lipsa perceperii dimensiunilor spaţiu şi timp; la întoarcerea la viaţă, trăirea unui puternic sentiment de dezamăgire că respectiva experienţă s-a încheiat.

Sunt, evident, şi alte trăiri sau detalii, unele neplăcute, care i-au făcut pe mulţi să povestească fie că s-au apropiat de Rai, fie că au fost în pragul iadului.

"Filmul vieţii", între moartea clinică şi moartea biologică

Dar oare aceşti subiecţi au "trăit" cu adevărat în moarte, după care s-au întors la viaţa pământeană? Ce spun specialiştii?

În 1968, un colectiv de medici, jurişti şi teologi de la Harvard Medical School din SUA, încercând să definească mai clar criteriile de diagnosticare a morţii, au lansat noţiunea de "moarte clinică". În esenţă, aceasta este faza care intervine după agonie, în cazul unui deces, indiferent de cauza producerii lui, şi reprezintă trecerea de la viaţă la moartea biologică, fiind numită şi "moarte relativă". În timpul acestei treceri dispare funcţia respiratorie, care este urmată de dispariţia funcţiei cardiovasculare şi durează până la instalarea leziunilor ireversibile la sistemul nervos central. Se consideră că moartea clinică nu poate dura mai mult de 5 minute, iar în situaţii speciale, până la 15-20 de minute. În faza de "moarte clinică", intervenţiile de resuscitare pot da rezultate şi pot readuce la viaţă subiectul. În afară de faza "morţii clinice", organismul uman mai poate trece şi prin alte stări particulare oarecum similare cu aceasta: "moartea aparentă", "comă", "sincopă", "lipotimie".

Ultima fază este "moartea cerebrală" sau "moartea biologică", atunci când încetează funcţiile vitale ale organismului şi apar leziuni ireversibile la nivelul sistemului nervos central. În această fază, organismul uman este considerat mort.

Experienţele extracorporale despre care vorbim se petrec doar în faza de "moarte clinică" sau în celelalte stări particulare oarecum similare acesteia. Deci, subiecţii care "se întorc din moarte" nu au fost morţi!

Că este aşa, o dovedesc şi cercetările ştiinţifice din ultimii ani, întreprinse de colectivul profesorului neurolog Olaf Blanke, de la Spitalul Universitar din Geneva, în timpul cărora mărturii identice celor relatate de oameni care au trăit experienţe extracorporale au fost înregistrate în laborator de la persoane supuse unui experiment cu electrozi pentru stimularea cortexului drept.

S-ar putea concluziona că aşa-zisa întoarcere a unor semeni din moarte rămâne doar o figură de stil, folosită mai degrabă de mass-media pentru a-i atrage pe cei avizi de senzaţional. Experienţele extracorporale, de netăgăduit în fapt, chiar dacă ar fi reale pe fond, nu dovedesc, sub nici o formă, continuarea vieţii dincolo de deces în această reprezentare, pentru simplul motiv că ele aparţin vieţii, nicidecum stării de moarte.

Astfel de mărturii sunt asemenea unor nisipuri mişcătoare. Nu te poţi baza pe ele. Şi vorba unui credincios: Nu mărturiile oamenilor din moartea clinică vor salva lumea, ci viaţa din Biserică.

Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este şi credinţa noastră

Biserica recomandă prudenţă maximă în aprecierea experienţelor extracorporale. Singurul care ne poate spune ce este dincolo de moarte este Însuşi Creatorul vieţii şi al tuturor lucrurilor din Univers. Învierea dă sens existenţei noastre şi unicul fapt care ne poate încredinţa de aceasta este Învierea lui Hristos. "Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veac" (Ioan 11, 25-26), redă Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa cuvintele Mântuitorului Însuşi. Iar Apostolul Pavel le spune corintenilor: "Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Corinteni 15-13, 14). Iată de ce mărturisirea unor asemenea experienţe extracorporale nu trebuie nici să ne sperie de moarte, pentru că moartea este trecerea către Hristos, către viaţa veşnică, nici să ne entuziasmeze peste fire tulburându-ne, ci să ne determine să stăruim mai mult în rugăciune şi în fapte bune pentru a dobândi nădejdea mântuirii.