Întrebările existenţiale ale celor mici

De ce...? Pentru că existăm şi avem raţiune, simţire şi voinţă. De ce existăm?... Pentru că Dumnezeu ne iubeşte. Şi aici iau sfârşit toate întrebările noastre existenţiale. Dacă putem înţelege măcar o fărâmă din iubirea lui Dumnezeu pentru noi, găsim în acest lucru răspuns tuturor întrebărilor noastre. Dorinţa de a da sens la tot ceea ce există o găsim mai întâi la cei care înainte de toţi sunt uimiţi şi fascinaţi de tot ceea ce fiinţează în jurul lor, la copiii noştri. De ce? Pentru că "făcutu-ne-ai să tindem spre Tine Doamne..."

Suntem ca o fântână care trebuie umplută cu apă, suntem ca o foaie albă nescrisă, suntem însetaţi de cunoaştere chiar din primii ani de viaţă. Începe pe la vârsta de doi anişori cu întrebări care vizează orice activitate pe care o observă la părinţi, când copilul începe să se exprime verbal mai bine. Dezvoltarea psihică şi motorie permite lărgirea universului de cunoaştere, acesta umplându-se de noi stimuli. Asaltul de întrebări vine ca urmare a dorinţei de a participa şi el la ceea ce fac cei mari, cu care se identifică. De la trei ani şi jumătate apar întrebările grele, uneori existenţiale, pe care copiii le pun din dorinţa de a-şi confirma sau nu ideile pe care şi le-au făcut despre un anumit lucru. Astfel îşi testează singuri latura creativă şi imaginaţia, căutând adevăruri pe care ei doar le presupun.

Suflet de copil însetat de cunoaştere

De ce caută adevărurile la cei mari? Deoarece în această perioadă sunt convinşi că adulţii cunosc tot şi ei nu pot greşi niciodată. De aceea, pentru a nu pierde încrederea cu care i-au învestit pe adulţi, este important să găsească ceea ce caută, adică răspuns nedumeririlor lor. Răspunsul pe care îl primesc este mult mai important decât dezamăgirea pe care o pot simţi la aflarea adevărului.

Tot acest drum spre cunoaştere a fost împărţit în patru etape, în funcţie de domeniul spre care îşi focalizează atenţia copilul. Psihologul Jean Piaget susţine că în această perioadă se află în stadiul preoperaţional şi începe să folosească gândirea simbolică. Primul lucru care îi stârneşte interesul şi pe care începe să îl studieze este legat de tot ceea ce ţine de descoperirea de sine cu întrebări de genul "unde am fost înainte să mă nasc"? Odată ce acest domeniu a fost investigat, interesul lui trece spre timp şi spaţiu unde adultul se trezeşte cu întrebări care îl blochează dacă copilul vrea să ştie "când este azi". În continuare vrea să afle despre lume şi despre ceilalţi, iar în final despre realitate şi imaginar "ştie oare pisica că ea este pisică?". "Cine este Dumnezeu..."Odată începută avalanşa de întrebări, copiii ajung şi la cele legate de spiritualitate, de Dumnezeu. Aceasta este dovada că sentimentele legate de religie şi Dumnezeu sunt la fel de importante ca şi dezvoltarea fizică şi psihică în procesul de creştere. În contextul actual, în care progresul este măsurat din punct de vedere ştiinţific şi nu religios, părinţii trebuie să dea atenţie maximă interesului pe care copilul îl are faţă de spiritualitate şi să îl cultive la momentul potrivit. Şi psihologii au dovedit prin cercetări recente ceea ce religia susţinea cu mult înaintea lor, că oamenii încă de la naştere tind spre cunoaşterea lui Dumnezeu, au experienţe religioase şi întrebări existenţiale.

Prin răspunsul la întrebările care îi frământă pe copii legate de spiritualitate, ei nu doar învaţă despre Dumnezeu, ci "Îl trăiesc în mod cognitiv şi tactil". Până la vârsta de 7 ani tendinţa copiilor este să Îi atribuie lui Dumnezeu caracteristici umane pentru a-L putea concepe.

Psihologul Jean Piaget relatează un dialog între o fetiţă şi tatăl ei: "Tată, Dumnezeu există cu adevărat? Tatăl răspunde, însă nu e total convins. Fetiţa răspunde: Cred că există cu adevărat pentru că are un nume."

În perioada de până la 7 ani întrebările copiilor legate de Dumnezeu sunt strâns legate de concret, pentru că ei nu înţeleg încă lucrurile abstracte. Vor să ştie cine este Dumnezeu, cum arată Dumnezeu, unde locuieşte, dacă Lui îi este foame etc. De la 7 la 12 ani, deşi sunt încă bine ancoraţi în concret, pe baza experienţei (mersul la biserică, aprinsul lumânărilor etc.) începe să se dezvolte ideea de identitate spirituală, începe să înţeleagă ce înseamnă o relaţie personală cu Dumnezeu.

Întâmpinarea curiozităţii copiilor cu răspunsuri potrivite

Prin interesul pe care îl manifestă părinţii referitor la întrebările cu care sunt asaltaţi de copil îl ajută pe cel mic în dezvoltarea inteligenţei sale; prin interesul de a explica uneori lucruri care pentru ei sunt banale şi chiar comice, dar pentru cei mici sunt de maximă importanţă se consolidează relaţia dintre părinţi şi copii. Prin răbdarea pe care o arată părinţii oferind răspunsuri copiilor, ei ajută atât la dezvoltarea intelectuală, cât şi la cea morală a celui mic. Sfântul Ioan Gură de Aur descrie această datorie a părinţilor faţă de copiii lor ca pe o lege pe care părinţii o au în suflet de la Dumnezeu: "Nu se poate spune că Dumnezeu nu dă mare atenţie copiilor. Dumnezeu se îngrijeşte mult de creşterea lor. Din pricina asta Dumnezeu a sădit în firea omenească o dragoste atât de mare de copii, încât părinţii să fie constrânşi, ca de o lege peste care nu pot trece, să se îngrijească de creşterea copiilor lor."