Isaac este fiul promis de Dumnezeu lui Avraam şi Sarei pe când aceştia se aflau la o vârstă foarte înaintată pentru a mai putea spera la un urmaş. „Vestea cea bună“ a naşterii lui Isaac i-a fost adusă lui Avraam de Dumnezeu în Hebron, la „Stejarul din Mamvri“, ca o primă împlinire a făgăduinţei divine: „Am să te înmulţesc foarte şi am să ridic din tine popoare şi regi se vor ridica din tine. Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine“ (Facere 17, 6-8).
Supunere în faţa tatălui şi în faţa lui Dumnezeu
Acest dar nepreţuit pentru familia lui Avraam avea să constituie obiectul încercării credinţei marelui patriarh: „Avraame, Avraame! Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ca ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!“ (Facere 1-2). Încercarea prin care trece Avraam dezvăluie supunerea faţă de divinitate chiar dacă, aparent, aceasta pare o absurditate. Cum să-ţi ucizi propriul fiu? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Dumnezeu nu l-a ispitit pe Avraam pentru că nu ştia ce va face, ci pentru ca şi cei de pe vremea lui şi cei de mai târziu şi până azi să cunoască dragostea de Dumnezeu.“
Fiul lui Avraam, Isaac, nu poate crede că tatăl lui îi vrea răul. El se lasă legat şi, apoi, aşezat pe jertfelnic, deasupra lemnelor pregătite pentru rug, fără ca încrederea lui să slăbească. Supunerea lui Isaac face ca cei doi, tată şi fiu, să se ridice la înălţimea „aşteptărilor“, căci aşa cum Avraam s-a supus lui Dumnezeu, la fel şi Isaac se supune tatălui său.
Căsătoria cu Rebeca
Ajuns „bătrân şi vechi de zile, binecuvântat de Dumnezeu cu de toate“, Avraam îi cere slujitorului său, Eliezer (despre care am vorbit într-unul din episoadele trecute ale Atlasului biblic), să meargă în ţinuturile de unde plecase în tinereţe, pentru a-i găsi o soţie lui Isaac, precum Dumnezeu îi făgăduise că se va întâmpla. „Atunci a zis Avraam către sluga cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea: «Pune mâna ta sub coapsa mea şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isaac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu, Ci vei merge în ţara mea, unde m-am născut eu. (...) Şi s-a dus (Eliezer) în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor. Şi a zis: «Doamne Dumnezeul stăpânului meu Avraam, scoate-mi-o în cale astăzi şi fă milă cu stăpânul meu Avraam! Iată, eu stau la fântâna aceasta şi fetele locuitorilor cetăţii au să iasă să scoată apă. Deci fata căreia îi voi zice: „Pleacă urciorul tău să beau“ şi care-mi va răspunde: „Bea! Ba şi cămilele toate le voi adăpa până se vor sătura“, aceea să fie pe care Tu ai rânduit-o robului Tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că faci milă cu stăpânul meu Avraam». Dar nu sfârşise el încă a cugeta acestea în mintea sa, când iată că ieşi cu urciorul pe umăr Rebeca (...) Aceasta era foarte frumoasă la chip, fecioară, pe care nu o cunoscuse încă un bărbat. Şi venind ea la fântână, şi-a umplut urciorul şi a pornit înapoi. Atunci sluga lui Avraam a alergat înaintea ei şi i-a zis: «Dă-mi să beau puţină apă din urciorul tău!» Iar ea a zis: «Bea, domnul meu!» Şi îndată şi-a lăsat urciorul pe braţe şi i-a dat să bea apă până a încetat de a mai bea. Apoi a zis: «Şi cămilelor tale am să le scot apă până vor bea toate». Şi îndată şi-a deşertat urciorul în adăpătoare şi a alergat iar la fântână să scoată apă şi a adăpat toate cămilele. Iar omul acela se uita la ea cu mirare şi tăcea, dorind să ştie de i-a binecuvântat Domnul călătoria sau nu. Şi dacă au încetat toate cămilele de a mai bea, a luat omul acela şi i-a dat un inel de aur, în greutate de o jumătate de siclu, şi două brăţări la mâinile ei, în greutate de zece sicli de aur.“ (Facere 24, 2-22). Alegerea Rebecăi ca soţie pentru Isaac a fost, aşadar, o rânduială divină. Legat de această alegere, Isaia Pustnicul, părinte bisericesc din veacul a V-lea, spune că „la fel şi Hristos caută suflete curate ca nişte fecioare, care nu au în ele nici o pată“. Aflând motivul pentru care Eliezer se afla în acele ţinuturi, Rebeca alege cu hotărâre să devină soţia lui Isaac.
Binecuvântarea irevocabilă
În ultima scenă hotărâtoare a vieţii sale pe pământ, Isaac este un prezentat ca un bătrân orb, pregătit să dea binecuvântarea sa fiului iubit, Isav. El nu s-a putut vedea nici o clipă înşelat de tatăl său şi iată-l, acum, înşelat de propriul fiu, de Iacov. Îi cere primului său născut, Isav, o mâncare pregătită din vânat, urmând să-i dea după aceea binecuvântarea. Isav pleacă la vânătoare, iar Rebeca, soţia lui Isaac, convinsă că îndeplineşte o voinţă divină, îl convinge pe Iacov să se îmbrace cu hainele fratelui său pentru a lua binecuvântarea tatălui. Isaac, aflat la bătrâneţe pe patul de suferinţă, cu vederea slăbită, crezând că în faţa lui se află Isav, îl binecuvântează pe Iacov. Acesta avea să devină apoi rugul neamului binecuvântat din care se vor naşte seminţiile lui Israel. Pentru fratele înşelat, Isav, tatăl are doar o consolare modestă, singura binecuvântare pentru el fiind aceea de a se elibera oarecând de sub stăpânirea fratelui său. Iacob pleacă în Mesopotamia de unde se întoarce peste douăzeci de ani. Prin el se va împlini promisiunea divină făcută lui Avraam că „iată îl voi creşte şi-l voi înmulţi foarte; doisprezece voievozi se vor naşte din el şi voi face din el popor mare“ (Facere 17, 19-20). Isaac moare în vârstă de vreo 180 de ani. A fost îngropat de fiii săi în peştera Macpela, conform tradiţiei în acel loc fiind înmormântaţi şi Iacov şi Rebeca.
▲
Iconografie
Isaac este reprezentat, în iconografia creştin ortodoxă, în mai multe ipostaze. În primul rând, ca unic fiu al lui Avraam adus spre jertfire, „copil mic, legat deasupra pe nişte lemne“. „Avraam, ţinând un cuţit în mână, ca să-l înjunghie (pe Isaac), şi deasupra lui un înger arătându-i un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş, îi grăieşte (cuvinte care se reprezintă pe o hârtie): «Avraame, Avraame, să nu-ţi ridici mâna asupra copilului şnici să-i faci vreun răuţ. Şi din josul dealului doi tineri ţinând măgarul şcu samarul pe elţ.“ Apoi, pe Isaac îl găsim reprezentat în episodul binecuvântării lui Iacov: „Casă şi Isaac, foarte bătrân, şşadeţ pe un pat, şi masă cu bucate lângă dânsul şi Iacov tânăr, îngenuncheat înaintea lui; iar Isaac cu o mână îl ţine de cap pe Iacov, iar cu cealaltă îl binecuvântează. şŞi în afara caseiţ, pe un deal, Isav ţine un arc în mână şi vânează dobitoace.“
Potrivit „Erminiei picturii bizantine“ a lui Dionisie din Furna, Isaac este reprezentat şi în pilda lucrătorilor tocmiţi. În lăcaşurile de cult, Isaac e reprezentat stând în rai: „Iar mai jos în rai (...) fă pe strămoşul Avraam, bătrân (...), şezând în jeţ şi ţinând pe genunchii săi sufletul lui Lazăr cel sărac (...); şi de-a dreapta lui Avraam fă pe Isaac şi de-a stânga pe Iacov, bătrâni, şezând şi ei pe scaune, întorşi puţin spre Avraam. Iar sub picioarele lor, să faci curgând prin zid afară acele patru râuri ce curg din rai, numele lor aşa: Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat“.
▲
Isaac în Noul Testament
Autorii noutestamentari au făcut mai multe trimiteri la personajul Isaac ori de câte ori contextul a cerut-o. Întâlnim astfel expresii de genul „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov“. Sfântul Apostol Pavel îl numeşte pe Isaac „părintele nostru“. Comparaţia dintre salvarea lui Isaac şi Învierea lui Hristos va fi deseori folosită de Părinţii Bisericii. Naşterea lui Isaac din Sara, multă vreme stearpă, este privită la fel ca Naşterea Preasfintei Fecioarei Maria iar căsătoria dintre Isaac şi Rebeca, cu legătura dintre Hristos şi Biserică.
▲
Dictionar
Isaac se traduce prin „a râde“. Acest verb apare de mai multe ori în textul biblic, pe parcursul relatării despre Isaac. Aflând că va deveni tată la o vârstă foarte înaintată, Avraam „a căzut (...) cu faţa la pământ şi a râs“ (Facerea 17, 17). Soţia lui, Sara, care auzise vestea pe când se afla în cort, „a râs (...) în sine“ (Facere 18, 12). Apoi, la naşterea copilului, Sara îşi imaginează cum „va râde ... oricine va auzi aceasta (Facerea 21, 6).
Semnificaţia numelui a fost adesea explicată prin faptul că până şi Dumnezeu a împărtăşit bucuria părinţilor la naşterea lui.
