Jumătatea care îţi este hărăzită din Ceruri

"Jumătatea ta", "persoana care ţi-a fost hărăzită" sau "sufletul tău pereche" sunt exprimări pe care poate le-ai auzit încă din copilărie, atunci când ascultai, înainte de a şti să citeşti, poveştile cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Găsirea jumătăţii devine astfel încă din copilărie un scop pentru cei mai mulţi, un simbol regăsit mai târziu în cărţile maturităţii, în filme, dar chiar şi în viaţa de zi cu zi.

O căutare pe care unii o explică prin legenda Androginului, alţii o ironizează considerând-o doar parte a unui basm. Psihologii adoptă un ton mai echilibrat, considerând că omul îşi poate găsi jumătatea dacă face un mic efort în a se înţelege cu persoana cu care se decide să-şi împartă viaţa. De altfel, dacă analizăm, chiar şi ideea de a-ţi împărţi viaţa presupune două jumătăţi.

La întrebarea dacă există sau nu suflete pereche se poate da un răspuns şi citând din paginile "Genezei": Dumnezeu a "văzut că nu e bine să fie omul singur" (2,18) şi a creat-o pe Eva din coasta lui Adam.

Partenerul ideal, o himeră?

Oamenii visează să găsească acea persoană care îi completează perfect cam de când citesc primele basme ale copilăriei şi se pun în locul prinţesei sau al lui Făt-Frumos. Apoi urmează cărţile şi filmele care vând aceeaşi idee a destinului care duce la întâlnirea persoanei hărăzite. În noua eră a Internetului, nenumărate site-uri promit acum perechea perfectă, oferă teste la finalul cărora ar trebui să se afle chiar jumătatea căutată.

Pentru unii, dorinţa de a găsi jumătatea perfectă poate însemna o căutare continuă în van, fără a şti exact la ce semn ar trebui să se oprească. Ei cred în legenda Androginului al lui Platon, a acelei fiinţe duble care a fost despărţită de către zei şi care trebuie să se regăsească pe Pământ. "Din punct de vedere social, cuplul reprezintă o pereche alcătuită din două persoane pe baza unei legături constante sau a unei apropieri întâmplătoare. Încă de mici trăim învăluiţi de ideea perechii perfecte. Mulţi dintre noi trăim cu această iluzie aşteptând un ideal. Uneori suferinţele prin care trecem intrând în relaţii nepotrivite ne par cele trei încercări din basme prin care trebuie să treacă relaţia pentru a face dovada unei iubiri nemăsurate", spune psihoterapeutul Laura-Maria Cojocaru.

Alţi oameni, mai sceptici, consideră că este prea greu din punct de vedere matematic ca doi oameni despărţiţi într-o existenţă anterioară să se regăsească pe Terra, care are o populaţie de miliarde de persoane. Ei cred că perfecţiunea jumătăţii nu se găseşte, ci se modelează în timp. "Este posibil ca la început compatibilitatea dintre parteneri să fie izbitoare, dar acest lucru nu este suficient în menţinerea unei relaţii. Aceasta se poate destrăma la fel de uşor precum s-a înfiripat, dacă cei doi nu vor depune eforturi pentru îmbunătăţirea ei. Partenerul ideal înseamnă în accepţiunea noastră partenerul perfect, ceea ce este o iluzie. Nu există partener perfect, aşa cum nu există nici relaţie perfectă, ci perfectibilă", completează psihoterapeutul.

Un singur om

Pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur zicea: "Cel iubit este pentru cel ce iubeşte identic cu sine. Însuşirea iubirii este de aşa fel, că cel ce iubeşte şi cel iubit nu mai par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om".

Cuvintele sale sunt explicate chiar în "Facerea Lumii". Geneza spune că Dumnezeu a văzut că "nu e bine să fie omul singur" (2, 18). Nu numai ca să-l ajute pe Adam a creat-o Dumnezeu şi pe Eva, ci şi pentru ca să-l ferească de singurătate, căci numai pentru că se completează reciproc, ei sunt omul deplin. "Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei şi i-a binecuvântat; şi a chemat numele lui om (Adam), în ziua în care i-a făcut pe ei" (Gen. 5, 2). "Scoaterea Evei din coasta lui Adam este un act al lui Dumnezeu. Iar aducerea la existenţă a Evei din coasta însufleţită a lui Adam dă Evei un caracter propriu, deosebit nu numai ca sex, ci şi ca persoană unică. Aceasta are loc la scoaterea fiecărui om dintr-o pereche anterioară. Fiecare om este o existenţă nerepetabilă, deşi provine dintr-o pereche anterioară de subiecte libere", scria părintele Dumitru Stăniloae.

Astfel, căsătoria, cea care sfinţeşte întâlnirea sufletelor pereche, vine ca o legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie şi se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă.

De unde ştim însă că cel cu care decidem să ne căsătorim la un moment dat este cel pe care ni-l hărăzeşte Dumnezeu? La această întrebare a răspuns şi părintele Arsenie Papacioc: "Trebuie să simţi că celălalt e pentru tine. Există o forţă nevăzută în tine, cu care simţi că acesta este cel ce este. Îl vezi cum se manifestă, îi vezi naivitatea celuilalt, cuminţenia, dorinţa de a se dărui, dar nu doar numai pentru plăceri; pentru că, de multe ori, dorinţa acoperă scopurile. Să aibă, deci, o identitate creştină, un eroism de a-şi menţine această identitate".

Mitul androginului

În opera "Banchetul", scrisă de Platon, există o explicaţie a iubirii şi a formării acesteia. Astfel, legenda spune că la început trăiau pe Pământ fiinţe androgine. Ele arătau ca doi oameni lipiţi spate în spate: un bărbat şi o femeie, doi bărbaţi sau două femei. Aceştia aveau o putere incredibilă, puteau face aproape tot ce gândeau. Zeii, din cauză că se temeau de puterea aproape infinită a androginilor, pentru a nu mai reprezenta o posibilă ameninţare pentru ei, s-au hotărât să-i despartă.

Separaţi au rămas fără putere, iar mulţi dintre ei au murit de tristeţe şi dor. Zeii, văzând că rămân fără supuşi, au căutat să dea oamenilor un nou motiv pentru a trăi şi astfel

l-au realizat pe Eros, cel care avea să semene iubire între pământeni. Şi în acest fel oamenii şi-au găsit un nou ţel în viaţă, şi anume acela de a-şi regăsi sufletul pereche şi de a încerca astfel să refacă fiinţa androgină de odinioară.

Acest mit se regăseşte în operele multor scriitori, una dintre cele mai cunoscute de la noi fiind romanul lui Liviu Rebreanu, "Adam şi Eva".