La hotarele pământului făgăduinţei

Teritoriul dintre Marea Mediterană şi râul Iordan, şi de la râul Egiptului până aproape de Ugarit (Siria) sau chiar până la Eufrat, se numea, în antichitatea preisraelită, pământul Canaan. A fost făgăduit poporului israelit şi pentru a locui în acest ţinut al făgăduinţei, evreii au părăsit Egiptul, unde locuiseră 400 de ani, şi au peregrinat patruzeci de ani în deşert.

Locuirea pământului făgăduinţei, identificat cu ţara Canaanului, este atestată chiar din Paleolitic prin materialul arheologic descoperit de-a lungul timpului. Există, apoi, numeroase dovezi istorice, începând cu anul 3000 î.Hr., privind locuirea unor cetăţi ale Canaanului, cum ar fi Ierihonul, Meghido, Biblos sau Ugarit. Religia locuitorilor era evident una politeistă, zeul suprem fiind considerat creator şi fertilizator al pământului. De altfel, religia canaaneilor reflectă preocupările unei populaţii eminamente rurale, trăind din agricultură.

Moise nu a luptat împotriva canaaneilor

Moise nu a apucat să intre în pământul făgăduinţei, căci a murit pe muntele Nebo, în ţinutul Moabului. Mai înainte însă de a se adăuga la strămoşi, Moise a învestit cu putere de conducere pe Iosua, fiul lui Navi.

Istoria biblică din Cartea Iosua începe cu descrierea cuceririi Ierihonului. Oraşul este spionat de cercetaşi, iar pe baza „raportului“ lor, Iosua îndrăzneşte să traverseze Iordanul. Preoţii cu chivotul legii merg înainte, astfel liniştindu-se valurile. Albia râului rămâne uscată, atâta vreme cât preoţii stau în mijlocul Iordanului. Reprezentanţii celor 12 neamuri iau câte o piatră din albia uscată a fluviului şi, pe mal, în memoria acestei minuni a lui Dumnezeu, ridică o piramidă din pietre. De îndată ce preoţii urcă pe malul celălalt cu chivotul legii, masa de apă revine la cursul său iniţial.

Ţara fragmentată

După trecerea Iordanului şi ocuparea Canaanului, israeliţii împart ţara între cele 12 seminţii, prin tragere la sorţi. Aceasta, care se întindea de o parte şi de alta a Iordanului, a revenit celor 9 seminţii şi o parte din tribul lui Manase, deoarece triburile lui Gad, Ruben şi cealaltă parte a tribului lui Manase s-au întors şi s-au stabilit în Transiordania cucerită de israeliţi înainte de moartea lui Moise

La puţin timp după împărţirea ţării, poporul Israel a intrat într-o stare de semianarhie, mai ales din punct de vedere politic. Deşi unite prin credinţa într-un singur Dumnezeu şi prin aceleaşi interese legate de luarea în posesie a pământului, după primirea unei părţi din moştenire, cele 12 triburi au început să trăiască într-o semiautonomie, ceea ce a deterrminat căderea lor, rând pe rând, sub loviturile populaţiilor cananeene pe care le înfrânseseră iniţial, doar parţial.

▲ De ce a permis Dumnezeu luptele sângeroase?

Împărţirea pământului făgăduinţei s-a realizat numai în urma cuceririi acestuia prin lupte sângeroase purtate de băştinaşi. Ceea ce creează un sentiment de derută în mintea unui cititor modern al Sfintei Scripturi este multitudinea şi intensitatea cu care sunt prezentate scenele devastatoare din momentul confruntării fiilor lui Israel cu băştinaşii pământului Canaan, cât şi imaginile sângeroase create de masacrările în masă ce rezultă din rândurile scripturistice. Întrebarea firească pe care un creştin o adresează în această situaţie este: „Cum un Dumnezeu al milei şi al iubirii de oameni, aşa cum îl prezintă Scriptura, a putut dispune exterminarea opozanţilor poporului Său, dispunând scene de o cruzime atât de mare?“ Pentru a găsi o explicaţie la această întrebare, am apelat la cartea părintelui profesor Petre Semen, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, „Aşteptând mântuirea“: „Pentru a înţelege acest lucru, se impune să ne transpunem în contextul istoric şi mai ales în mentalitatea timpului. În primul rând, nu trebuie să surprindă comportamentul, uneori prea brutal, din partea unui popor care se situa în faza incipientă a civilizaţiei, iar perioada grea a deşertului îl abrutizase. Pe de altă parte, se punea problema acută a supravieţuirii, cu orice preţ, ca naţiune şi mentalitate. Trebuia să se aleagă, acum, între religia revelată, purtătoare de adevărate valori spirituale. Fiii lui Israel n-ar fi putut menţine credinţa revelată atâta vreme cât contactul permanent cu credinţa idolatră a canaaniţilor punea serioase probleme pentru nişte oameni cărora abia li se revelase credinţa într-un singur Dumnezeu, credinţă care nu era bine consolidată. Se punea deci problema unei alegeri extrem de importante şi cu serioase perspective de viitor. Israeliţii trebuiau să aleagă acum între adevărata religie revelată de un Dumnezeu ce îşi dovedise din plin puterea ocrotitoare, o religie purtătoare de incontestabile valori spirituale, şi religia unor popoare păgâne cu vădite şi condamnabile manifestări imorale. Motivaţia exterminării popoarelor băştinaşe era, într-un fel, justificată şi pregătită de autorul cărţii Deuteronom: «Nu pentru faptele tale bune, nici pentru credincioşia inimii tale tu intri să iei în stăpânire ţara lor, ci pentru fărădelegea popoarelor acestora, Domnul Dumnezeu le-a alungat din faţa ta, întărind făgăduinţa pentru care Domnul s-a jurat strămoşilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov» (cap. 9, 5). Era, prin urmare, o hotărâre divină de a-i pierde pe unii oameni care s-au dovedit incorigibili, iar Dumnezeu dispune de modul de pedepsire. Uneori, a bătut păcatul prin apă (potopul), alteori, prin foc (cetăţile Sodoma şi Gomora) sau prin sabia invadatoare.“.

▲ Decalog

Duminica, ziua odihnei, nu a trândăvirii

„Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate trebuinţele tale. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o“ (Ieşirea 20, 8-11)

Porunca aceasta are în vedere modul în care omul trebuie să folosească timpul pentru împlinirea vocaţiei sale. Timpul, în Sfânta Scriptură, nu mai este doar o categorie filosofică, ci o realitate ce ţine de existenţa creată şi de comuniunea sa cu Dumnezeu. De aceea, timpul are şi o dimensiune liturgică. În contextul acestei porunci, ea se exprimă prin cuvintele: „Adu-ţi aminte“. Dintre toate fiinţele sensibile, doar unul este cel care-şi aducea aminte şi este invitat să-şi aducă aminte de „ziua odihnei Domnului“. În această zi, lucrarea sa umană trebuie să înceteze, dar nu pentru a „trândăvi“, ci pentru a se „odihni“ în Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu, în ziua a şaptea a Facerii, s-a odihnit în sufletul omului şi a „binecuvântat“ şi a „sfinţit“ ziua a şaptea, adică a unit întreaga creaţie cu Sine. Trebuie să precizăm, în acest context, şi faptul că porunca cinstirii zilei de odihnă, care ne aminteşte de întâia creaţie a lumii şi de finalitatea ei, nu intră în contradicţie şi nu exclude cinstirea de către noi, creştinii, a duminicii, ca „zi a Domnului“, care s-a „odihnit“ în mormânt, în a şaptea zi, şi a înviat în „prima“ zi a săptămânii. Învierea este, în viziunea teologiei patristice, a doua creaţie a lumii, adică restaurarea ei în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, creştinul nu-şi încheie, ci îşi începe săptămâna cu liturghia euharistică, din ziua de duminică, pentru ca toate celelalte zile ale lucrării sale să fie „binecuvântate“ şi „sfinţite“. (cf. pr. Gheorghe Popa, Introducere în Teologia Morală)

▲ Dictionar

Cuvântul canaan, pe care unii îl consideră a nu fi de origine semită, ci mai curând hurită, înseamnă negustor, comerciant (aşa cum apare la profetul Zaharia cap. 14, 21). Cu acelaşi sens îl foloseşte şi profetul Isaia 23, 8, când face aluzie la negustorii cetăţii Tyrului. La fel este utilizat acest cuvânt şi de către profeţii Osea (12, 8), Iezechiel (17, 4) şi Sofonie (12, 5). Referirile biblice sunt suficient de clare în acest sens, căci lasă să se înţeleagă că ar fi vorba de teritoriul locuit de Canaan, fiul lui Ham, unul din cei trei urmaşi ai lui Noe (Facerea 9, 18; 10, 6). Dacă ţinem seama de faptul că majoritatea vechilor locuitori ai Canaanului apar ca urmaşi ai lui Canaan: Heteii - urmaşii lui Het, Iebuseii - descendenţi din Iebuseu, Amoreii - din Amoreu, Ghergheseii - din Ghergheseu, Heveii - din Heveu, Archeii - din Archeu, Sineii - din Sineu, Arvadeii - din Arvadeu (cf. Facerea 10, 15-19), şi de faptul că Dumnezeu a destinat fiilor lui Israel Canaanul, şi nu altă ţară, este evident că, prin aceasta, Scriptura dovedeşte că divinitatea şi-a ţinut cuvântul rostit prin blestemul asupra lui Canaan: „«Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi!» Apoi a zis: «Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob! Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slug㻓 (Facerea 9, 25-27). În orice caz, termenul de Canaan desemnează un locuitor neisraelit al pământului Canaan, aşa cum apare în numeroasele texte scripturistice.

▲ Simboluri biblice

Ce reprezintă „pământul“

Pământul, ca materie, este simbolul sufletului. Precum acela cere lucrare ca să producă roade, aşa trebuie lucrat şi sufletul, ca să rodească fapte bune. Pământul este şi simbolul omului, care este făcut din pământ şi în pământ se va întoarce. Pumnul de pământ sau ţărână care-l aruncă creştinii în groapa mortului simbolizează credinţa în învierea cea de apoi, e semn de iubire şi e o aducere aminte de datoria creştinească de a îngropa pe cei morţi. În Sfânta Scriptură şi în iconografie, pământul e aşternut picioarelor lui Iisus.

Pământul, cu înţelesul de lume, este aşezat, în Biblie, în opoziţie cu cerul. În acest sens, pământul simbolizează înşelăciunea de suprafaţă a lumii cu o viaţă plină de pofte, de plăceri şi păcate.