Legea modernă a talionului

La începutul Săptămânii Patimilor, când creştinii deopotrivă ortodocşi şi catolici se pregăteau să retrăiască singura moarte izbăvitoare a istoriei omenirii, Asociaţia Pro Democraţia dădea publicităţii rezultatele unui studiu ale cărui concluzii şocau: 91% dintre participanţii la un viitor referendum ar susţine reintroducerea pedepsei cu moartea. Studiul APD ar avea drept finalitate modul în care votul la un referendum ar putea fi influenţat de o retorică justiţiară generând în final efecte nedemocratice în societate, prin luarea unor decizii care încalcă drepturile omului în mod vădit. Scopul cercetării era unul electoral încercând să afle spre ce tipuri de decizii conduc mijloacele de consultare populară. Altfel spus, cum ar arăta o parte din legislaţia românească dacă s-ar acorda mai mult credit opiniei publice în detrimentul Parlamentului.

Dincolo de demersul pur electoral al cercetării sociologice în discuţie, atrage atenţia tema pedepsei cu moartea, prezentată de autori ca o soluţie izbăvitoare la problemele infracţionale ale societăţii noastre. Întrebarea referitoare la consultarea populară pentru introducerea pedepsei cu moartea pleca de la ipoteza că pedeapsa capitală ar putea stopa evoluţia criminalităţii în contextul în care autorităţile nu mai fac faţă, conţinând încă din formulare o mare doză de dirijism. Chiar şi aşa, cele 91 de procente înspăimântă cititorul. Suntem siguri că psihologia comună a (tele)spectatorilor cazului bunicului ucis în bătaie pe trecerea de pietoni de un tânăr de 22 de ani din Craiova cere inconştient o pedeapsă semnificativă vecină cu eliminarea totală a vinovatului din corpul societăţii. Reacţia afectivă este de cele mai multe ori mai puternică decât cea raţională. Însă, încă de la dispariţia monarhiilor de drept divin, sistemele politice se construiesc raţional, ceea ce face ca închisoarea să fie definită ca un spaţiu al reeducării şi nu neapărat al pedepsei.

Vechi şi nou

În antichitate şi în perioada premodernă a Vechiului Regim, oamenii asistau în pieţele publice la execuţii desfăşurate în cele mai oribile scenarii nedemne de descris aici. Pedepsele erau exemplare fiindcă supliciul răzbuna lezarea unei autorităţi personalizante, chiar sacre a monarhului. Scenografia şi regia minuţioasă a caznelor şi execuţiilor publice cereau cadrul unei ceremonii politice în care era reconstituită suveranitatea regelui, tocmai ştirbită de delincvent, iar asistenţa semnifica prin chiar prezenţa ei lângă eşafod faptul că recunoaşte acea suveranitate. Cu alte cuvinte, pedeapsa capitală avea datoria să construiască cu fiecare ocazie suveranitatea monarhului de drept divin, sigurul autor al legii. Legea era astfel una personalizată, scrisă şi aplicată de rege, singurul titular al puterii în societate.

Modernitatea schimbă paradigma de interpretare a pedepsei cu moartea, întrucât schimbă titularul puterii în societate: acesta devine încet-încet poporul, care pentru a-şi crea consensul intern renunţă la legea personalizată a monarhului şi elaborează o legislaţie proprie, stabilă şi supervizată de o Constituţie. Revoluţia franceză îngroaşă rândurile celor care susţineau renunţarea la pedeapsa capitală, deşi revoluţionari ca Robespierre spuneau că pedeapsa cu moartea se va desfiinţa singură din moment ce vor fi ucişi anumiţi indivizi. Ei cereau desfiinţarea pedepsei cu moartea, dar continuau s-o aplice.

În spaţiul românesc, avem o primă încercare la 1848, Proclamaţia de la Islaz enunţând "desfiinţarea pedepsei cu moartea atât în vorbă, cât şi în faptă". Ea este suprimată printr-o decizie a Parlamentului la 1864 şi apoi de Constituţia din 1866, primită ca una dintre cele mai democratice reforme în spaţiul românesc: "Pedeapsa morţii nu se poate reînfiinţa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar în timp de războiu" (articolul 18), adică în starea de excepţie, când raţiunea de stat pentru a conseva construcţia statală are nevoie de măsuri excepţionale. Până la Primul Război Mondial doar 2 Constituţii din lume suprimaseră explicit pedeapsa cu moartea: română (1866) şi braziliană (1891). Dezbaterea este reluată după Marea Unire, când a fost nevoie de unificarea legislativă a celor patru provincii unite, dintre care exceptând Vechiul Regat, toate celelalte aveau încă activă această pedeapsă. Atunci cuvintele lui Vasile Alecsandri, "niciodată un român nu s-a dedat la trista meserie de călău" (1866), rezonau puternic în mintea oamenilor. Reintrodusă în dictatură, pedeapsa cu moartea era unul dintre instrumentele puterii politice de a fi prezentă şi de a controla toate spaţiile intimităţii umane. Este deopotrivă un mijloc de teroare şi înfricoşare a oamenilor, dar şi o dovadă a faptului că dictatorul este stăpânul societăţii.

În reflecţiile care au stat la baza construcţiei europene transcrise apoi în acquis-ul comunitar, pedeapsa cu moartea este categoric înlăturată. E suficient să amintim că articolul 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că nici o persoană nu poate fi condamnată la pedeapsa capitală sau executată. Toate statele membre ale UE sunt obligate să respecte aceste dispoziţii. Mai mult, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărât în septembrie 2007 ca ziua de 10 octombrie a fiecărui an să fie declarată "Ziua europeană împotriva pedepsei cu moartea". Articolul 22, aliniatul 3 din Constituţia României interzice în mod explicit, de altfel, pedeapsa capitală.

Natura pedepsei

Astfel, suferinţa fizică nu mai este admisă ca efect al represiunii moderne, nu mai există sancţiuni de genul mutilărilor, torturii sau al pedepselor corporale. Represiunea modernă a răului social ne spune, deci, că o pedeapsă pentru a se încadra în valorile cucerite de modernitate trebuie să fie justă şi utilă. Ştiinţa juridică nu mai consideră criminalul ca o simplă entitate juridică, ci ca o persoană umană asupra căreia influenţa mediului în care a trăit este decisivă. Pedeapsa capitală nu corespunde nici faptului că represiunea trebuie să producă suferinţe morale proporţionale pe cât cu putinţă faţă de gravitatea delictului comis. Deci, nu avem de-a face cu o pedeapsă propriu-zisă, ci cu suprimarea definitivă a indivizilor din mijlocul societăţii. Se vrea a fi, fără să reuşească, o reparaţie a răului produs, devenind un omagiu barbar adus legii talionului.

Chiar dacă libertatea umană este constrânsă în timpul ispăşirii pedepsei, omul îşi păstrează demnitatea, libertatea de conştiinţă, de gândire şi chiar religioasă, dacă ne gândim la asistenţa religioasă a deţinuţilor. Prin urmare, sancţiunea penală trebuie să fie înainte de toate umană şi morală. Pedeapsa cu moartea nu moralizează societatea. Ea produce o stare de surescitare, înăspreşte moravurile, slăbeşte respectul vieţii umane, naşte sentimente crude şi primitive. Pedeapsa în general nu este numai o măsură de apărare socială, care tinde să izoleze pe răufăcători de liniştea obştească, ci şi o măsură de întărire socială, prin care transformă energia negativă şi distructivă a criminalilor într-o forţă pozitivă.

Homo penalis

Studiind tehnicile autoformative de la Părinţii Bisericii până la psihanaliză, francezul Michel Foucault, istoric al ideilor, readuce în discuţie natura pedepsei (A supraveghea şi a pedepsi. Geneza închisorii). În închisoarea modernă accentul cade pe supraveghere şi terapie, nu pe răzbunare şi pedepsire. Foucault spunea că se pedepseşte dintotdeauna, dar se supraveghează doar din modernitate. Aparatul judiciar vrea să corecteze şi să îngrijească, nu să reprime, magistraţii devenind nişte duhovnici laici ai modernităţii. Întrebarea care se pune este cine/ce este delincventul, şi nu ce a făcut delincventul.

Cine este homo penalis, omul penalizabil sau pedepsibil? Răspunsul lui Foucault rezidă în definirea conceptului de putere. Aceasta nu este neapărat punitivă, atroce, ci pozitivă, creatoare, îşi reface energia prin participarea pacienţilor săi. Puterea produce încontinuu contraputere generând pretutindeni unde se exercită rezistenţă, abatere, delict. Afirmaţia este susţinută de studiile sociologice americane care arată că acolo unde pedeapsa capitală este în vigoare, asistăm la o creştere, nu la o scădere a ratei criminalităţii (Gary S. Becker - Crime and Punishment: An economic approch, Thorstein Sellin - The Death Penalty).

Justiţia omenească

Justiţia omenească este nesigură şi îndoielnică şi, deci, nu poate da pedepse totale. Biserica ne spune în plus un lucru foarte simplu de înţeles şi, se pare, mult mai greu de aplicat: omul nu are nici un drept asupra vieţii lui, care este darul lui Dumnezeu, deci nu poate ceda societăţii dreptul de viaţă şi de moarte. În acest caz, despărţirea delincventului de societate nu poate fi definitivă, întrucât titularul dreptului la viaţă nu este societatea, ci Dumnezeu. Continentul nostru este singurul care s-a despărţit juridic şi cultural de acest tip de reprimare a răului social, Belarusul fiind excepţia care confirmă regula. Logica ar fi aceea a lui Montesquieu, care spunea că nu violenţa, ci siguranţa represiunii înfrânează libertatea. Dacă în spaţiul românesc încă se mai pune această problemă, înseamnă că nu am reuşit suficient să interiorizăm valorile europene. Paradoxal, deşi este clar că renunţarea la pedeapsa capitală se datorează antropologiei creştine, tocmai continentul căruia îi este parcă teamă să-şi recunoască deschis originile creştine afirmă acest lucru în mod deschis.

În cazul cercetării sociologice în discuţie, părerea majorităţii nu contează! Giovanni Sartori în Teoria democraţiei reinterpretată arată că mecanismele de consultare populară sunt jocuri cu sumă zero: majoritatea câştigă totul, iar minoritatea pierde totul. Este un mecanism de tip sau/sau care exclude nuanţele şi negocierile, care maximizează conflictul şi dizolvă solidaritatea între membrii aceleiaşi societăţi. Deci, pedeapsa cu moartea nu poate fi supusă unei proceduri de consultare populară, întrucât este anulată de reflecţiile creştine din modernitatea care a creat Europa. În plus, singura moarte legitimă a umanităţii este cea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că prin ea suntem virtual în posesia învierii noastre. Poate că în loc să ne gândim la pedeapsa cu moartea am putea să reflectăm la formele moderne ale acesteia: moartea prin înfometare, traficul de persoane şi organe, avortul, consumul de droguri etc. Nu cumva societatea naşte încă prea multă moarte?