În funcţie de ce ni se calculează, după o lună de muncă, salariul? Care sunt instrumentele ce pot asigura justeţea veniturilor unor persoane care muncesc pentru sine şi pentru familiile lor? Cum se poate face ca diferenţele dintre venituri să nu pună în pericol binele comun?
România postcomunistă este pusă sub semnul injustiţiei sociale. Cetăţenii reclamă lipsa proiectelor de societate şi răspund mai degrabă negativ în ceea ce priveşte sondarea gradului de încredere în instituţiile statului. Cu toate acestea, ideile reformatoare sau planurile de salvare a ţării inundă spaţiul public înecându-l în propriul suc, astfel încât rareori distingem o viziune coerentă asupra societăţii noastre. Vocile intelectualilor publici sunt mai deloc auzite, în vreme ce micile zâzanii cu iz de huliganism politic devin subiecte de presă pentru un public firav educat în ceea ce priveşte cultura politică. Cea din urmă ne spune că una dintre marile griji ale guvernelor este aceea de a căuta să instaureze dreptatea socială, chiar dacă societatea pare dezbinată de clivajele postcomuniste: săraci contra bogaţi, descurcăreţi contra inadaptaţi ai capitalismului postmodern, credincioşi contra ignoranţi ai spiritualului.
Dreptatea socială
Problema dreptăţii sociale a preocupat societăţile moderne încă de când acestea au dobândit conştiinţa de sine. Unul dintre elementele cele mai importante pentru justiţia socială este asigurarea unui salariu care să respecte demnitatea şi libertatea umană. Chiar dacă nu guvernul plăteşte toate salariile, el are rolul de a se asigura că toţi cetăţenii au la sfârşitul unei luni de muncă posibilitatea de a trăi demn. În acest sens, instrumentele sunt foarte diferite: nu în toate ţările întâlnim o lege a salariului minim garantat de guvern, contracte colective de muncă sau sindicate foarte puternice. Întâlnim în schimb o substanţială reflecţie politică asupra salarizării. Toma dâAquino este printre primii teologi, care, încercând să măsoare valoarea muncii, a descris principiile creştine ale echităţii veniturilor conform cuvintelor Mântuitorului Nostru Iisus Hristos: "Vrednic este lucrătorul de plata sa" (Evanghelia după Luca 10, 7). Căzută în ignoranţă până în zorii modernităţii, tema salariului just revine în atenţia creştinilor sociali abia la sfârşitul secolului al XIX-lea când, sub presiunea socialismului perceput ca anticreştin, a fost avansată ideea de justiţie socială creştină.
Creştinii sociali
Analizând situaţia jalnică a muncitorilor salariaţi, papa Leon al XIII-lea dă în 1891 enciclica Rerum novarum. Concomitent şi în concordanţă cu poziţia pontificală, prinde consistenţă curentul creştinismului social în ţări precum Franţa, Marea Britanie, Germania şi Italia, pornindu-se de la premisa că nici un domeniul al vieţii sociale nu este imun la învăţătura Bisericii. Chiar şi o piaţă economică impersonală nu se poate sustrage sancţionării ei de către teologia creştină. Şi în ţara noastră creştinii ortodocşi autointitulaţi sociali dezbat problema salariului just în paginile revistelor teologice şi religioase ale începutului de secol XX (Biserica Ortodoxă Română, Solidaritatea, Renaşterea etc). Printre aceştia, amintim teologi (mitropolitul Irineu Mihălcescu, episcopul Bartolomeu Stănescu, profesorii universitari Şerban Ionescu şi Vasile Ghe. Ispir), dar şi laici precum chimistul Ştefan Bogdan, juristul C.A. Teodorescu şi alţii.
Sub impresia grelei crize economice în 1929, papa Pius al XI-lea readuce în dezbatere prin enciclica Quadragesimo Anno situaţia muncitorilor şi veniturile acestora, arătând că salariul trebuie să fie proporţional nu numai cu necesităţile muncitorilor, dar şi cu cele ale familiei lor. Munca trebuie remunerată astfel încât muncitorul să asigure atât pentru sine, cât şi pentru ai săi o viaţă demnă din punct de vedere spiritual, material şi cultural. Salariul familial trebuie să asigure familiei posibilitatea de a-şi achiziţiona nişte proprietăţi (casă, maşină, pământ) ca o garanţie a libertăţii exprimate prin dreptul de proprietate. Prin urmare, tema salariului just aduce în discuţie nevoile familiei, nu ale individului, întrucât bărbatul şi femeia sunt prin căsătorie un singur trup. Este totodată puternic influenţată de liberalismul care promova dreptul la proprietate privată ca o consecinţă a dreptului natural (John Augustine Ryan, A Living Wage: Its Ethical and Economic Aspects, 1906 şi Léon Polier, Lâidée du juste salaire, 1903).
Depăşind viziuni anterioare strict matematice, cum este cea a economistului german Johann Heinrich von Thünen, care propunea la 1850 ca salariul să fie calculat prin "extragerea radicalului din media geometrică între valoarea reprezentată de costul vieţii pentru lucrător şi valoarea produsului total", teologia socială creştină ne propune o viziune personalistă asupra omului: Dumnezeu a creat lumea pentru toţi oamenii, prin urmare cei care au controlul asupra beneficiilor naturii sunt obligaţi să permită şi celorlalţi accesul la acestea. Mai mult decât atât, capitalul, deşi nu este un rău în sine, este doar un instrument pentru mântuire. Acumularea de capital fără măsură şi în detrimentul aproapelui nostru nu se poate rămâne nesancţionată de învăţătura şi trăirea creştină. Totodată, dreptul la un salariu just nu ne pune în conflict cu ceilalţi, ci înseamnă un drept obţinut prin naştere, acela de a trăi o viaţă în demnitate: "E o lege de justiţie naturală că salariul nu trebuie să fie insuficient, pentru a face pe lucrător să trăiască sobru şi cinstit" (papa Leon al XIII-lea).
Paradoxul comunist
Deşi astăzi se caută formule de salarizare echitabilă pentru societatea românească, reflecţiile asupra salariului just sunt cvasiabsente. În schimb, se negociază foarte dur salariul minim care de 20 de ani se încăpăţânează să nu fie niciodată suficient raportat la costurile vieţii. Cum poate cineva să trăiască cu 600 de lei pe lună? Mai degrabă nu poate. România are sindicate foarte puternice, lideri sindicali foarte vocali şi extrem de prezenţi în spaţiul public, dar rezultatele pentru salariaţi sunt extrem de firave. Din punct de vedere politic, cu cât salariul minim este mai mic, cu atât gradul de oligarhism al societăţii este mai mare. Postsocialismul oligarhic are rădăcini adânci în marxismul care dorea desfiinţarea oricărei forme de acumulare a capitalului, iar ceea ce trebuia să revină lucrătorului era valoarea reală a produsului. Cum doar produsele materiale aveau o valoare cuantificabilă, ceea ce a făcut comunismul în România a fost să devalorizeze munca intelectuală, creativă, spirituală şi artistică. Paradoxal însă, exista o justeţe a veniturilor în societatea comunistă: erau privilegiaţi oamenii din fabrici şi uzine în detrimentul celor care-şi desfăşurau activitatea cu mintea şi spiritul. De aici avem o bună resursă a nostalgiei colective după perioada comunistă.
Societatea (re)cunoaşterii
Recent, Uniunea Europeană şi-a asumat prin Tratatul de la Lisabona statutul de societate a cunoaşterii. Cu alte cuvinte, pentru ca Uniunea Europeană să aibă o poziţie înaltă în raport cu alte constructe politice şi economice ale lumii, trebuie să producă cunoaştere. Astfel, instituţiile europene ne spun informal că într-o astfel de societate cei care creează cunoaşterea sunt cei privilegiaţi: profesori, cercetători, manageri, artişti, ingineri, medici etc. Dacă în perioada interbelică majoritatea revistelor ştiinţifice şi de cultură erau mai ieftine pentru funcţionarii publici, preoţi, învăţători, studenţi etc. decât pentru cei cu profesii liberale, astăzi societatea românească pare a fi foarte departe de drumul european asumant. Investiţiile în cercetare din România sunt de circa patru ori mai mici faţă de media europeană.
Cu toate acestea, exemplul creştinilor sociali de la începutul secolului al XX-lea ne arată faptul că miezul dezbaterilor publice ar trebui să fie nu salariul minim (minimum wage), ci salariul just (just wage), primul fiind doar o consecinţă matematică a unei reflecţii solide despre cel de-al doilea. Astăzi, societatea românească nu trebuie reconstruită pornind de la bazele ei economice, ci, mai degrabă, de la principiile moralei creştine care ne-au fost expropriate timp de 45 de ani.
"Dumnezeu a creat lumea pentru toţi oamenii, prin urmare, cei care au controlul asupra beneficiilor naturii sunt obligaţi să permită şi celorlalţi accesul la acestea."
