Manuscrisele care au revoluţionat Arheologia biblică (I)

La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, în primăvara anului 1947, avea să se declanşeze o „revoluţie“ în lumea cărturarilor. Anunţată la radio şi-n toată presa vremii, descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a suscitat o nebănuită curiozitate, pe care n-a trezit-o nici o altă descoperire arheologică anterioară. Pentru zecile de mii de recenzii care s-au scris şi pentru discuţiile aprinse între oamenii de ştiinţă, „Manuscrisele de la Qumran“ au fost considerate drept cea mai mare descoperire arheologică a secolului XX şi poate cea mai importantă din istorie în domeniul arheologiei biblice, dând naştere la o adevărată disciplină de studii: Qumranologia. Astăzi vă prezentăm modul cum au fost ele descoperite şi cum au devenit, în scurt timp, celebre în lumea întreagă.

În urmă cu 50 de ani, în ţinuturile aride din nord-vestul Mării Moarte, un tânăr păstor de capre din tribul beduin al Taamirilor, pe nume Mohamed ed-Dib, îşi căuta unul dintre animalele rătăcite pe coasta unui povârniş de munte. Aruncând cu pietre, sperând că va speria animalul, beduinul a auzit un sunet de oală spartă. Părându-i-se curios, a revenit a doua zi cu un prieten şi, spre surprinderea lor, au dat peste 10 vase de lut, nouă goale, numai unul sigilat, acoperit cu o ţesătură de in şi lipit cu un fel de clei roşcat. Gândind că e ceva de preţ, au desfăcut vasul, în el negăsind „valoarea“ dorită, ci „doar“ nişte rulouri din piele şi papirusuri scrise. Din rulouri păstorii doreau să-şi confecţioneze curele, iar papirusurile să le comercializeze la Bethleem, oraşul aflat în apropiere. Bănuind că descoperirea lor este valoroasă, au păstrat şi sulurile din piele pe care, după ce au bătut la mai multe uşi, le-au vândut unui negustor. De la acesta au ajuns la mitropolitul sirian Mar Athanasius Yese Samuel, care a recunoscut scrierea ebraică, însă nu le putea descifra cu exactitate, el reuşind să afle în acele scrieri doar o copie a cărţii Isaia. A cumpărat de la beduini cinci suluri, pe care le-a depozitat în Mănăstirea „Sf. Marcu“ din Ierusalim.

„Cordiale felicitări pentru cea mai mare descoperire a timpurilor moderne“

Anticipând importanţa acestora pentru cărturari, mitropolitul s-a adresat şcolii biblico-arheologice franceze din Ierusalim. Convinşi că scrierile nu pot avea o valoare prea mare, cercetătorii nu le-au dat importanţă. De asemenea, mitropolitul, dorind să intre în audienţă la directorul Muzeului din Ierusalim, a fost refuzat.

Seniorul arheolog E. L. Sukenik a fost cel care avea să identifice, cu aproximaţie, vechimea scrierilor, el cumpărând de la beduini alte trei manuscriese pentru Universitatea ebraică din Ierusalim. O parte dintre ele au fost fotografiate, iar fotografiile trimise în Statele Unite ale Americii. După o scurtă examinare, renumitul arheolog W. F. Albright avea să declare: „Cordiale felicitări pentru cea mai mare descoperire a timpurilor moderne. (...) Ce descoperire de necrezut! Din fericire, nu poate fi nici cea mai mică îndoială de autenticitatea manuscrisului“. Şi într-adevăr, prin această descoperire, intervalul ce separa timpul în care fuseseră scrise cărţile Vechiului Testament în original de timpul în care au fost făcute cele mai vechi copii ebraice a fost redus cu aproape un mileniu.

O clădire nouă, special pentru manuscrise

În mai 1948, revista „Biblical Archaeologist“ anunţa lumii întregi noua descoperire de la Marea Moartă.

Incertitudinile asupra adevăratului proprietar al sulurilor au făcut ca ofertele de cumpărare ale manuscriselor să fie reţinute. În iunie 1954, mitropolitul sirian Mar Athanasius Yese Samuel le-a publicat spre vânzare în „Wall Street Journal“, el obţinând de la statul Israel suma de 250.000 de dolari, aceasta fiind utilizată pentru necesităţile Mănăstirii „Sf. Marcu“. Statul israelian a construit o clădire special pentru expunerea acestor manuscrise, cunoscută ca Beth-hasefer (Casa Cărţii), unde pot fi văzute astăzi de toată lumea.

„Febra manuscriselor“, însă, era în plină desfăşurare în ţinuturile aride din apropierea Mării Moarte. În vara anului 1951, tot beduinii au descoperit şi exploatat o nouă grotă, lucru care avea să fie cunoscut abia în decembrie. Păstorii aduceau pe piaţa Ierusalimului manuscris după manuscris, vânzarea lor devenind o afacere profitabilă în zonă. „Au trecut mulţi ani de atunci! Chiar în părţile Chirbeth-ului (care în arabă înseamnă ruină), alături de ruinele pe care arheologii le-au scos la lumină, în partea de miazăzi, într-una din cele patru văgăuni ce coboară spre Wadi Qumran; pe când eram încă tânăr urmăream o potârniche rănită ce-mi scăpase şi pe care am văzut-o într-o bortă de pe povârnişul văgăunii. M-am căţărat cu multă greutate şi-mi amintesc că am luat de acolo o lămpiţă din pământ ars. Cât de multe cioburi mai erau acolo...!“ Această declaraţie a declanşat, la acea vreme, isteria localnicilor. Înarmaţi cu frânghii, saci şi unelte de săpat, au mers în cercetarea noului „El Dorado“.

40.000 de fragmente

Instituţiile arheologice s-au decis să înceapă cercetări sistematice în regiunile exploatate clandestin de către beduini, lumea ştiinţifică fiind de acum în temă cu tot ceea ce ieşea la suprafaţă în urma săpăturilor.

Două personalităţi de renume în domeniul arheologiei biblice s-au impus atunci, G. L. Harding, directorul Departamentului Iordanian de antichităţi, şi profesorul Roland de Vaux, directorul Şcolii franceze de Arheologie din Ierusalim. În jurul lor s-au format apoi echipe internaţionale de specialişti şi, cu sprijinul ONU, cercetările au evoluat într-un mod profesionist.

În total, s-au descoperit 40.000 de fragmente. Din cele 800 de manuscrise identificate în 11 grote, 170 sunt fragmente din cărţile Vechiului Testament, incluzând texte la fiecare carte, cu excepţia cărţii Ester. Majoritatea acestora sunt scrise în limba ebraică veche sau aramaică. Doar în grota a şaptea, câteva fragmente sunt scrise în greacă. Pe lângă scrierile pe suport din piele (pergament), foi de aramă sau de papirus, au fost găsite şi alte obiecte considerate ca aparţinând celor patru etape ale civilizaţiei umane: perioada chalcolitică sau a cuprului (4000-3000 î. Hr.), perioada medie a bronzului (2000-1600 1. Hr.), a fierului 900-600 (î. Hr.) şi epoca greco-romană (sec. IV-I î. Hr.).

Dar ce conţineau aceste scrieri de pe manuscrisele de la Marea Moartă?! Curiozitatea devine firească în acest caz. Faptul că ele au fost descoperite în Ţara Sfântă, la revărsarea Râului Iordan în Marea Moartă, unde predicase Sfântul Ioan Botezătorul şi unde a fost botezat Mântuitorul, faptul că în aceste scrieri s-au găsit expresii ca „Învăţătorul“, „fiii luminii“ şi altele, care se regăsesc în Noul Testament, a atras atenţia a nenumăraţi cercetători, oameni de ştiinţă şi nu numai. Nu cumva s-a dat peste o scriere cu viaţa Mântuitorului Iisus, trăită de el până la vârsta de 30 de ani, cum credeau unii că ar exista?, se întrebau unii. Dar despre ce conţin ele, care este importanţa lor pentru Sfânta Scriptură şi care sunt temele abordate în aceste scrieri, în partea a doua a acestui episod al Atlasului biblic, de săptămâna viitoare.

▲DICŢIONAR: În 1947, la prima vedere, arheologul E. L. Sukenik a crezut că locul de unde au fost aduse primele manuscrise descoperite lângă Marea Moartă trebuie să fie o geniză. Aceasta reprezenta, la iudei, locul unde se depozitau textele ieşite din uz, precum şi unele scrieri socotite eretice. O vreme s-a considerat că dintre manuscrisele Sfintei Scripturi cele mai valoroase ar fi cele mai vechi, pentru că ar fi cele mai apropiate de original. Lucrurile nu stau tocmai aşa în cazul textelor sacre, pentru că, la poporul biblic, dintr-o deosebită consideraţie pentru textul pe care apărea numele divinităţii, când manuscrisele ajungeau la un grad sporit de uzură, pentru a nu risca să cadă pe mâinile necredincioşilor, dacă nu se ardeau, erau îngropate în geniză, unde erau supuse unei degradări lente. Genizele erau un fel de „cimitire de aşteptare“. Manuscrisele aflate în acest loc erau aşadar puse acolo pe considerentul că ajunseseră într-un grad sporit de uzură ori s-au dovedit a fost corupte şi deci scoase din uz.

Şi astăzi, pe lângă sinagogi se află o cameră (n.r. - geniza) unde se depun cărţile uzate.