Marea societate

Primul-ministru britanic David Cameron a propus în campania electorală din 2010 crearea Marii Societăţi ("The Big Society"), o viziune care astăzi întruneşte consensul cvasiunanim al elitelor politice din Regatul Unit în efortul concentrat de a scoate din criza economică o societate a cărei datorie externă depăşeşte deja 1 trilion de euro.

The Big Society" este un proiect social, economic şi politic născut nu în restaurante sau între reprizele de somn parlamentar, ci în minţile unor intelectuali cu doctorate la Oxford şi Cambridge în teologie, economie, istorie sau ştiinţe politice, conectaţi la societate şi capabili de cea mai importantă inovaţie politică din ultimele decenii din Anglia. Cu toţii par să spună că statul nu mai e la modă în Marea Britanie, că piaţa liberă de tip neoliberal nu este doar amorală, ci şi imorală şi că ne-a transformat în nişte clienţi pasivi, iar societatea duce lipsă de forme de putere alternativă. Cu alte cuvinte, viaţa noastră este dominată exclusiv de stat şi de piaţă, iar noi ne complacem într-o cultură consumeristă pasivă şi în conformism politic.

Ascetica pieţei

Unirea pieţei cu statul s-a accentuat în Marea Britanie sub premieratul lui Margaret Thatcher (1979-1990), pornindu-se de la premisa că şi statul şi piaţa au interese convergente. În scurt timp, monopolurile publice şi private au centralizat pieţele economice, astfel încât indivizii şi comunităţile mici aproape că nu mai au nici un instrument de a influenţa statul-piaţă. Majoritatea spaţiilor civile sunt dominate fie de prezenţa statului, fie de piaţă, situaţia prezentându-se sub forma unui oligarhism economic, care, deşi se pretinde liberal, are mai degrabă un iz socialist postsovietic, neavând mai nimic în comun cu piaţa liberă teoretizată de John Adams sau Friedrich Hayek. Micile ferme nu pot concura cu preţurile scăzute promovate de supermarketuri şi sunt vândute celor care practică agricultura ieftină, utilizând masiv pesticidele. Aşa apar monopolurile, iar românii o resimt cel mai bine plătind pentru mâncare cel puţin la fel de mult ca alţi europeni care beneficiază de salarii de circa patru-cinci ori mai mari.

Dacă logica monopolului este înrădăcinată în individualism şi duce la oligarhie economică, soluţia intelectualilor din jurul "The Big Society" este reprimarea asceticii capitalismului neoliberal şi mai degrabă construirea unei economii morale decât ameliorarea efectelor pieţei amorale prin intervenţionismul distant al statului şi birocraţie. Ideea este de a arăta că o piaţă liberă poate să funcţioneze după principiul "win-win" şi că nu este neapărat un joc cu sumă zero, în care cei puţini câştigă şi cei mulţi pierd. Se cere, prin urmare, o economie politică bazată pe relaţiile umane, pe o nouă structură şi înţelegere a capitalului şi centrată pe resursele şi nevoile locale. E vorba de o economie antimonopolistă, relaţională şi asociativă care vede piaţa ca un sistem de interdependenţă ce poate fi umanizat. În Marea Britanie există deja circa 5.000 de cooperative independente care se află în proprietatea a 13 milioane de cetăţeni. Chiar în zilele trecute, portul istoric Dover (cea mai importantă conexiune maritimă cu Franţa) a fost trecut de către guvern în proprietatea comunităţii locale, care de acum înainte va încasa profitul de circa 25 milioane de lire sterline pe an, dar va şi investi în modernizarea portului şi oraşului măcinat de şomaj în urma crizei economice.

Capitalul social

Distrugerea cartelizării capitalului material se realizează prin afirmarea şi valorificarea unui nou tip de capital - cel social. Izolarea creează sărăcie, observa Robert Putnam ("Bowling Alone", 2000), iar în ultimii 50 de ani a scăzut apetitul pentru implicarea în asociaţii, voluntariat, cluburi locale, acţiuni ale Bisericilor etc., toate acestea afectând ceea ce politologul de la Harvard numeşte "capital social". În opinia sa, în SUA, religia asigură jumătate din capitalul social, dar nu datorită unei sete senzaţionale de ascetism, ci pentru că oferă acel sens al implicării emoţionale pierdut în urma privatizării timpului liber şi a dezinteresului faţă de solidaritatea socială.

Dar tocmai pentru că este în declin, capitalul social care zace latent în fiecare comunitate trebuie revigorat şi revalorificat ca resursă economică. Prin urmare, reţelele sociale nu au doar o valoare afectivă, ci şi una economică în măsura în care cererea şi oferta pieţei pornesc de la periferie spre centru, de la persoane către stat şi de la local la naţional. Astfel, guvernul britanic are în vedere o redistribuire masivă a puterii: de la stat la cetăţeni, de la guvern la parlament, dinspre birocraţie către democraţie etc., de fapt o reînviere a unei vechi tradiţii a Toryismului ascunsă în ultimele secole de extinderea statului care a secat de putere corpurile intermediare ale societăţii şi care nu mai afirmă o politică a comunităţii şi a reciprocităţii.

Puterea localului

Apatia accelerată a cetăţenilor care denotă dezinteresul faţă de politică şi care se transformă în ură când guvernul ia măsuri "nepopulare" sau sunt deconspirate mari cazuri de corupţie se poate converti în capital social când cetăţenii au conştiinţa că lucrează atât pentru sine şi familiile lor, cât şi pentru şcoala, strada, localitatea sau chiar naţiunea lor. Pentru a se întâmpla acest lucru, statul trebuie să nu se mai comporte ca un agent al redistribuirii bunăstării, iar cetăţenii să fie înzestraţi cu puterea de a conduce serviciile de care beneficiază într-un mod care combină interesul public cu eficienţa economică şi binele personal cu binele comun. Prin urmare, priorităţile guvernului britanic în vreme de criză sunt să acorde mai multă putere guvernelor locale, să sprijine întreprinderile sociale, asociaţiile caritabile sau voluntariatul şi să "încurajeze proprietatea colectivă" (David Cameron), reafirmând respectul faţă de autoritatea naturală a corpurilor intermediare, protejând autonomia lor şi evitând asistenţialismul.

Parohia

Austeritatea proiectelor politice româneşti, care se plimbă ezitant între dominaţia pieţei (neoliberalismul anilor '70-'80) şi socialismul etatist experimentat în anii comunismului, pare să ignore realitatea vie care se află între individ şi stat: noi. Un "noi" care se referă la noi, cei din familie, şcoală, parohie, fabrică, oraş etc. Aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos Se recunoaşte în fiecare dintre noi, iar noi suntem îndemnaţi să ne recunoaştem în El şi în aproapele nostru, tot astfel trebuie să înţelegem că noi toţi suntem simultan şi săraci, şi bogaţi, şi asistenţi, şi asistaţi, şi profesori, şi studenţi. Când vom ieşi din logica dualismului marxist de tip "bogat versus sărac", ne vom regăsi locul şi menirea în comunităţile noastre şi le vom putea ridica prin forţele noastre la statutul de motor al schimbării.

Pentru moment, în România, prototipul unor astfel de asociaţii nu poate fi decât parohia. Este singura grupare care beneficiază de sensul comunitar, adună membrii săi în jurul lui Hristos şi totodată pe unul în jurul altuia. Parohia are prin însăşi natura ei amprenta cooperării, într-ajutorării şi responsabilităţii comune. Beneficiază prin urmare de resursele dezvoltării de programe care să dezizoleze individul nu doar spiritual, ci şi, de ce nu?, material (prin asistenţă medicală, educaţională, ateliere de creaţie, cercuri de lectură etc.). O altă comunitate cu potenţial asemănător nu există în România: universităţile sunt monopolizate de stat, micile afaceri nu reuşesc să se dezvolte la umbra marilor corporaţii, multe ONG-uri trăiesc pentru fondurile primite şi nu le convertesc în rezultate pentru comunitate etc., prin urmare, individul se pierde undeva pe drumul dintre asistenţa furnizată de stat şi mizeria-i zilnică. Alternativa este întoarcerea la parohie, singura comunitate care poate transforma caritatea din excepţie în virtute socială.

" Aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos Se recunoaşte în fiecare dintre noi, iar noi suntem îndemnaţi să ne recunoaştem în El şi în aproapele nostru, tot astfel trebuie să înţelegem că noi toţi suntem simultan şi săraci, şi bogaţi."