Natura mistică a democraţiei

A fi în mijlocul lumii impune cu necesitate înţelegerea ei, iar a ignora lumea de azi, a ne retrage intelectual din viaţa cetăţii echivalează cu sinuciderea unei părţi însemnate a raţiunii cu care am fost înzestraţi de Dumnezeu.

Fie că vorbim despre criza economică, despre schimbările politice, fie despre raportarea creştinilor la mutaţiile globalizării şi secularizării, mintea omului îndreptat spre Dumnezeu caută necontenit răspunsuri pentru oricare dintre micile sale frământări zilnice. Credinţa are oricând ceva de spus despre o anumită guvernare politică, libertatea persoanei umane, justiţia socială sau economică. Omul secolului XXI va trebui să fie atent la tot ceea ce este în jurul său, pentru a putea extrage din societate ce-i este folositor pentru mântuire.

În acest sens, teologia politică, deşi pare o construcţie lexicală cel puţin ciudată în auzul nostru comun, este una dintre grilele de interpretare foarte importante pentru lumea de azi. O întâlnim pentru început la filosofii stoici, unde exprima acele practici religioase care ajutau statul. O întâlnim la Părinţii Bisericii: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ambrozie, Sfântul Ioan Cassian. O întâlnim mai apoi la Fericitul Augustin, Toma dâAquino, William Ockham, Baruch Spinoza, Joseph de Maistre, Louis de Bonald şi alţii. Toţi aceşti autori au pregătit înţelesul modern al expresiei, dezvoltată în secolul trecut ca o disciplină academică derivată din ştiinţele sociale. Conform celei mai cunoscute definiţii a expresiei, teologia politică înseamnă înţelegerea tuturor conceptelor politice ale teoriei moderne a statului ca fiind la bază idei religioase secularizate.

Carl Schmitt

Părintele definiţiei de mai sus este un cunoscut jurist german, Carl Schmitt (1888-1985). Catolic practicant, acesta a fost un antidemocrat convins şi un admirator al dictaturii. A scris împotriva Republicii de la Weimer (1919-1933), iar mai apoi a cochetat cu nazismul, având mari îndoieli faţă de parlamentarismul democratic şi sistemele politice cu mai multe partide. În lucrarea sa, Teologia Politică (1922), al cărei subiect este conceptul de suveranitate, el susţine că în fiecare epocă istorică există un echivalent între autoritatea socială şi viziunea religioasă dominantă asupra lumii. Spre exemplu, monarhia absolutistă corespunde unei viziuni asupra lumii derivate dintr-o teologie deistă, în timp ce o monarhie constituţională şi democratică corespunde unei concepţii mai imanente despre Dumnezeu. Statul este o entitate invizibilă şi omnipotentă a cărei voinţă prevalează asupra tuturor cetăţenilor, singurul titular al suveranităţii, aşa cum Dumnezeu este singurul posesor al darului vieţii. Totodată statul este singurul care poate să intervină în normalul vieţii, corectând slăbiciunile societăţii, ceea ce ar corespunde în plan religios capacităţii exclusiviste a lui Dumnezeu de a face minuni. Teza lui Carl Schmitt a fost dur criticată, surprinzându-i pe teologi prin faptul că o anumită credinţă religioasă a dus la crearea unor forme de autoritate socială şi politică. Însă, în opinia sa, asocierea dintre politică şi religie este bazată pe un element comun amândurora: legea. Astfel, dreptul pozitiv modern este la rându-i izvorât din dreptul canonic.

Spirit neconformist pentru epoca sa, una a marilor ideologii, juristul german nu s-a considerat niciodată un teolog şi nici măcar normativ în ceea ce priveşte părerile sale. Însă, paradigma sa de gândire a fost preluată de numeroşi gânditori anglo-saxoni, rezervaţi, ce-i drept, la faptul că se inspirau dintr-un gânditor considerat nazist. Această rezervă faţă de sensibilităţile naziste ale lui Carl Schmitt a mers atât de departe încât mai mulţi universitari americani l-au plagiat fără să-l citeze măcar o dată. Cu toate acestea, dezvoltarea teologiei politice ca disciplină academică în spaţiul occidental a dus mai apoi la crearea unei adevărate literaturi teologico-politice, din păcate blocate în spaţiul comunist din cauza limitării posibilităţii de expresie a creştinilor.

Reprezentarea parlamentară

Atunci când modernitatea a produs trecerea de la democraţia directă de tip atenian, în care exprimarea vocii cetăţii se făcea prin ridicarea de mână într-o piaţă publică, la una al cărei miez este o adunare reprezentativă restrânsă numeric, s-a pus problema definirii Parlamentului. Cum se poate ca voinţa a milioane de oameni să fie exprimată prin vocea a câteva sute de deputaţi? Răspunsul a fost căutat în cunoaşterea conceptuală teologică. Reprezentarea voinţei generale a cetăţenilor a fost gândită în analogie cu Sfintele Taine al căror autor este Mântuitorul Iisus Hristos prin persoana preotului. Deşi preotul săvârşeşte Taina Sfântului Botez sau a Sfintei Euharistii, şi deci pare ca el să fie autorul, în realitate Mântuitorul Iisus Hristos ne îmbracă în haina cea nouă a Botezului şi ne împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Său. Astfel, analogia teologico-politică a explicat natura funcţionării parlamentului, fără de care nu poate exista democraţia: aşa cum Mântuitorul acţionează prin preot, dar acesta îşi păstrează voinţa proprie, tot astfel parlamentarii utilizează propria voinţă, dar acţionează în numele poporului care i-a chemat să-i reprezinte.

Continuând analogia de mai sus, putem spune că aşa cum Sfintele Taine săvârşite de un preot în stare de păcat (toţi oamenii au păcate personale) sunt perfect valide, tot astfel, legile emise de un parlament, ai cărui membri sunt de cele mai multe ori consideraţi corupţi, incapabili etc., sunt valide întrucât exprimă voinţa poporului. Percepţia onestităţii membrilor Parlamentului este una extrem de scăzută chiar şi în democraţiile considerate cele mai solide (Marea Britanie, Elveţia etc.), dar încrederea că parlamentarii, într-o formă sau alta, dau formă voinţei generale demonstrează credinţa şi dorinţa cetăţenilor de a fi împreună ca naţiune. Consecinţa teoriei reprezentativităţii este, deci, că fără Parlament cetăţeanul nu există, poporul şi Parlamentul devenind inseparabile într-o democraţie. În acelaşi mod, creştinul în afara Sfintelor Taine ale Bisericii nu poate accede la statutul de credincios.

Dilema prezenţei cetăţenilor la luarea deciziilor într-o adunare reprezentativă de tip parlamentar este făcută, de asemenea, prin analogie cu Sfânta Taină a Euharistiei: aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos este simultan prezent şi absent în Sfânta Împărtăşanie (prezent - pentru că în mod real pâinea şi vinul aduse ca jertfă se transformă în Trupul şi Sângele Său şi absent - pentru că ochii noştri văd, chiar şi după prefacerea Darurilor, pâine şi vin), tot astfel noi, oamenii, suntem prezenţi şi absenţi în acelaşi timp în Parlament. Absentăm întrucât nu suntem şi nu putem fi prezenţi fizic acolo, dar, fiind reprezentaţi de parlamentari, voinţa noastră prinde contur în legile votate. Din această cauză, nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii atunci când a încălcat-o: cu toţii am fost prezenţi în parlament când s-a dezbătut şi votat corpul de legi.

Democraţia

Exerciţiul conceptual de mai sus ne spune un lucru extrem de simplu: în orice regim politic există o doză de încredere, mai bine spus de credinţă. Prefaţând căderea regimului comunist, Alexandr Soljeniţîn spunea că regimul comunist va cădea când oamenii vor înceta să creadă în acest sistem. Dărâmarea zidului Berlinului de către mulţimile furibunde, când nici măcar militarii în rolul lor de sprijinire a regimului n-au mai acţionat, ne spune tocmai acest lucru. Însăşi Revoluţia română din decembrie 1989 ne spune acelaşi lucru: "vom muri şi vom fi liberi!", unul dintre sloganurile cele mai uzitate de tinerii revoluţionari români demonstrează lipsa încrederii în ateismul comunist şi înlocuirea lui cu libertatea într-o profundă accepţiune creştină, ce aminteşte de omorârea păcatului şi renaşterea în Hristos. Astfel, putem spune că democraţia modernă, a cărei valoare e unanim acceptată de cultura europeană, implică o minimă doză de credinţă. Miezul ei, Parlamentul, asigură prin însăşi existenţa sa un mod coerent de a fi împreună al cetăţenilor.

Teologia politică nu este nicidecum un îndemn la pietism sau la identificarea unor noi forme de credinţă în organizaţii lumeşti, ci coincide cu scopul ştiinţelor sociale în general: să înţelegem societatea în care trăim pentru a şti să ne organizăm viaţa în cotidianul ei în funcţie de propria noastră voinţă. Teologia politică devine astfel un mod de a înţelege lumea contemporană ca nefiind complet secularizată. Este totodată şi un protest intelectual împotriva fundamentalismului religios. Deşi iluminismul şi liberalismul au încercat să golească spaţiul public de religie şi credinţă, teologia politică ne arată că tocmai cel mai avansat şi îmbrăţişat sistem politic modern, democraţia, a ocupat acest spaţiu al religiosului, împrumutând multe dintre elementele sale. Până la urmă, înţelegerea puterii în societate ne ajută să ne eliberăm de prejudecăţi şi să extragem pozitivul din lumea în care trăim. În acest sens, democraţia pe care ne-o dorim implică o semnificativă doză de creştinism.