Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate „Nemaisuportând viaţa de drogat, am ales să mă sinucid“

„Nemaisuportând viaţa de drogat, am ales să mă sinucid“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Dumitru Manolache - 22 Mar, 2010

Potrivit raportului "Riscuri şi inechităţi" al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice din România, publicat în septembrie 2009, la nivel naţional există circa 28.000 de consumatori de droguri ilegale. Majoritatea, în jur de 24.000, sunt înregistraţi în Bucureşti, 17.000 dintre aceştia fiind consumatori de droguri injectabile. În realitate însă nu se cunosc cu adevărat cifrele exacte. Instituţiile şi organizaţiile nonguvernamentale apreciază că numărul lor este mult mai mare. În spatele fiecăruia dintre aceşti nefericiţi există alte sute şi sute de mii de persoane care suferă odată cu ei. Părinţi, fraţi, surori, copii, prieteni. Escaladarea consumului de droguri în România este o realitate dureroasă a zilelor noastre care afectează societatea în profunzimea ei.

Lumea drogurilor nu e lumea mea

"La început începi să fumezi la ţigară, apoi la folie, după aia te înţepi... Apoi, nu mai ai unde să te înţepi şi încep problemele. Dacă nu începuseră deja de mult timp... Odată ajunşi acolo şi fiind în situaţia de a nu mai putea face bani, fiecare, mai mult sau mai puţin, începe să-şi dea seama de partea neagră a drogurilor... Încerci să vrei să ei măsuri cât mai repede, începi să ceri ajutor, îţi dai seama că ţi-ai pierdut sănătatea, că ai rămas cu o grămadă de datorii, că te-ai certat cu ai tăi... Doamne fereşte să mai ai o pedeapsă de executat...

Vrei să te laşi în grabă de tot. Ceri ajutor părinţilor, fraţilor, prietenilor, doctorului de familie şi îţi dai drumul spre spitalul de dezintoxicare, în mod normal...

...Când am ieşit din spital, ştiam deja din dicţionarul de substanţe psihotrope şi, psihiatric, cel puţin 80 de combinaţii. Mă jur! Dar, nu după mult timp de la această ieşire de la spital, nemaisuportând viaţa de drogat, nefiind foarte informat şi, repet, nemaisuportând realitatea şi viaţa totodată, am ales să mă sinucid. M-am dus, mi-am luat un gram de heroină şi cunoscând... m-am dus la un spital de unde mi-am luat o fiolă de morfină şi două fiole de fortral. Am plecat în cartierul Colentina, m-am întâlnit cu câţiva prieteni, nu le-am zis ce am în cap, am urcat patru inşi într-o scară de bloc, am luat heroina, am băgat-o în fiolă, apoi, în loc de apă, fortral şi cam zece unităţi de morfină... Mi-am înfipt seringa în venă. Bag, trag, văd că e, bag marfa. Apuc să-mi fac juma de "şpriţ". Arunc seringa. Îmi iau ţigara de jos, o bag în gură şi, de atunci, mai ştiu doar că m­am trezit la Urgenţă, la Floreasca, după două zile, cu fratele meu şi încă doi prieteni lângă mine...

A doua tentativă de sinucidere pe care am avut-o din cauza prafului maro n-am făcut­o din alt motiv decât primul... N-am mai adăugat fortral, ci apă şi extrem de multă heroină: 12 grame. În 60 de unităţi de apă, în seringă de 2 ml, 1 ml de lichid... Mi-am făcut-o toată şi... m-am trezit după două zile, tot la Urgenţă, tot cu fratele meu lângă mine..."

"M-am trezit la Urgenţă"

"A treia oară, n-am mai combinat heroina cu nimic, având relaţii făcute în cei 12 ani de consum, mi-am făcut heroină, având în corp naltrexonă. Mi-am făcut cam 2-2,5 grame. Nu simţeam marfa din cauza naltrexonei... Nu mai ştiu sigur. M-am trezit tot la Urgenţă, dar de data asta cu alţi doctori, pentru că stătusem în comă patru zile, în moarte clinică, cu tensiune arterială 4. M-am trezit, dându-mi seama că am ceva. Că nu mor. Am încercat să mă dau jos din pat, văzându-i pe mama şi pe fratele meu... Am căzut, neştiind să merg... Nu sunt psiholog şi nu mi-e ruşine de mine... Fiecare îşi trage concluziile..."

Aceasta este mărturisirea unui dependent de droguri. O poveste neagră, dramatică, născută parcă pe un alt tărâm, încredinţată colii de hârtie într-o frântură de luciditate. O mărturisire standard, rece, dureroasă, aproape mecanică. O "depoziţie" însă ce se poate multiplica în zeci şi zeci de mii de exemplare, aparent diferit, în fond la fel, pentru fiecare în parte din cei peste 28.000 de consumatori oficial înregistraţi în România. Şi pentru multe alte zeci de mii de consumatori neînregistraţi.

Cine sunt ei

Ei sunt semenii noştri. Pe unii îi cunoaştem. Sunt vecinii, prietenii, colegii sau chiar copiii noştri. Despre ei vorbim în şoaptă sau nu vorbim deloc. Ne este teamă, ruşine, uneori frică. Le lipim pe frunte eticheta "drogaţi" şi-i abandonăm. Îi împingem la marginea lumii, n-avem nevoie de ei şi, nu de puţine ori, ne forţăm să-i uităm. Ca şi când nu ar fi. Ca şi când nu ne-ar fi fraţi, vecini, prieteni. Le trântim uşa în nas, lăsându-i dincolo de pragul vieţii, ca pe nişte gunoaie, întrebându-ne intrigraţi de ce nu-i adună cineva, să-i ducă la marginea oraşului, ca pe câinii vagabonzi. Să le dea acolo o coajă de pâine şi-o cană cu apă până se topesc de tot. Neînţeleşi de nimeni, nemângâiaţi în suferinţa lor, în zbaterea lor între viaţă şi moarte, între minciună şi adevăr. Între rătăcire şi sens. Între zi şi noapte. Pe ei nu-i mai poate ajuta nimeni. Nimeni în afară de Dumnezeu. Iată de ce Biserica se implică, deoarece realitatea cruntă din stradă impune acum acest lucru cu necesitate.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte dependenţa ca fiind "starea fizică sau psihică ce rezultă din interacţiunea unui organism cu o substanţă, caracterizată prin modificări de comportament şi alte reacţii, însoţite întotdeauna de nevoia de a lua substanţa în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimţi efectele psihice şi pentru a înlătura suferinţele". Cu alte cuvinte, dependenţa de droguri este o boală.

ONU a elaborat mai multe convenţii privind stupefiantele. Uniunea Europeană, la rându-i, are şi ea o strategie continentală pentru salvarea celor aproximativ două milioane de consumatori "problematici" de droguri şi consideră flagelul "o ameninţare majoră pentru securitatea şi sănătatea societăţii europene".

România s-a conformat şi ea, elaborându-şi propria strategie naţională antidrog, dezvoltată până în 2012.

La noi, deşi lucrurile par a fi ţinute sub control, realitatea le contrazice. Raportul "Riscuri şi inechităţi, prezentat la 22 septembrie 2009 la Cotroceni de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice în România" consemnează negru pe alb că, "în 2007, numărul consumatorilor de droguri ilegale înregistra o creştere cu 70% faţă de 1999."

Narcomania, "o boală mai mult duhovnicească"

Despre dependenţii de droguri aproape că nu se mai vorbeşte ca despre nişte fiinţe umane, ca despre nişte fraţi ai noştri. Ei sunt astăzi doar cifre, statistici, socoteli băneşti cuprinse în strategii, legi şi convenţii. Uneori, nici numele nu le mai pomenim. "Nimic nu poate fi însă mai şocant, mai deprimant, cum spunea un părinte, decât locuinţa unui toxicoman, ori câteva haine şi un pat cu aşternuturi învechite şi arse, câteva cuie bătute într-un perete, unde cândva erau prinse tablouri, vândute mai apoi. O atmosferă înfiorătoare, apăsătoare, pentru că locuinţa unui toxicoman este gura iadului. Anticamera morţii totale, "unde viermele nu doarme… plânsul şi crâşnirea dinţilor"."

Doctorul rus Dimitri Alexandrovici Avdeev spune în cartea sa "Când sufletul este bolnav" că narcomania nu poate fi vindecată practic nicăieri în lume. "Problema este că aici avem de-a face cu o boală mai mult duhovnicească decât trupească."

Iată de ce Biserica vine să recupereze deopotrivă "templul Duhului Sfânt", adică trupul omului batjocorit de diavol, să-l cureţe şi să aşeze în el sufletul recuperat şi vindecat de Hristos, prin nevoinţă şi rugăciune. Căci "nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi", cum spune Evanghelistul Matei (9,12).

Ridicarea semenilor căzuţi în patima drogurilor

Pe parcursul documentării în vederea demarării acestei campanii

a Bisericii, am cunoscut foarte mulţi tineri implicaţi de ani în proiecte ce au ca obiectiv ajutorarea acestor oameni încorsetaţi de suferinţă, dispreţuiţi şi marginalizaţi din cauza bolii lor. Am mers cu ei pe stradă, am stat de vorbă cu consumatori de droguri, am intrat în penitenciare ca să aflăm de la ei despre ei. Din experienţa tinerilor care întind o mână de ajutor celor în mare suferinţă am învăţat şi noi câte ceva. La fel şi de la cei aflaţi în instituţiile statului cu atribuţii de serviciu în acest domeniu. Iar ei, fără excepţie, au apreciat că Biserica poate juca un rol fundamental în ridicarea celor căzuţi în patima drogurilor. Despre toate acestea vom vorbi pe larg în paginile ziarului nostru pe timpul acestei campanii. Le vom prezenta programele, ideile, pentru ca la rându-ne să putem elabora programe, idei pentru ca împreună, pe cât ne este puterea, să¬ncercăm să-i scoatem pe fraţii noştri din ghearele morţii albe.