Oameni cu „răni extrem de adânci“

Alexandru este unul dintre copiii români luaţi de traficanţi de lângă familie, care şi-a petrecut copilăria între centrele de corecţie, aglomeraţia străzilor din Occident şi case părăsite. "Înainte de a pleca, m-am dus la blocul unde locuia mama. Eram în maşină cu ei (traficanţii - n.r.), am coborât şi am strigat-o să iasă la balcon. I-am spus că eu plec şi nu mă mai întorc, dar să nu-şi facă griji, că o să fie bine...", îşi aminteşte Alexandru momentul care avea să-i schimbe radical viaţa. "Este vorba despre oameni cu răni extrem de adânci. Trebuie să ne ferim să-i etichetăm, să-i stigmatizăm sau să încercăm măcar să le facem morală", spune părintele Vasile Gavrilă.

În ciuda eforturilor pe care Statul român, Biserica, ONG-urile, mass-media sau comunităţile de români din străinătate le fac pentru a prezenta o imagine corectă a României în străinătate, o maşinărie bine "unsă" întreţine şi profită, fără scrupule, de un fenomen infracţional de cea mai joasă speţă. Reţelele de traficanţi de copii şochează, prin acţiunile lor, orice comunitate în care îşi fac simţită prezenţa. Demnă de "o adaptare modernă a poveştii lui Oliver Twist", aşa cum sugera publicaţia britanică "Daily Mail", exploatarea acestor copii - proveniţi, în cele mai multe cazuri, din familii dezorganizate, aflate la limita sărăciei - aduce traficanţilor câştiguri impresionante, iar României - eticheta de "ţară de cerşetori şi hoţi".

"I-am spus mamei că plec şi nu mă mai întorc, dar să nu-şi facă griji"

Alexandru este unul dintre miile de copii români luaţi de lângă familie de membrii unei astfel de reţele infracţionale, care şi-a petrecut copilăria între centrele de corecţie, aglomeraţia străzilor din Occident şi case părăsite. A fost dus în Italia la vârsta de 14 ani, pentru a fura. "Părinţii mei erau despărţiţi încă de când eu aveam 8 ani şi am crescut mai mult de capul meu. Când mă certam cu mama, plecam la tata şi invers", îşi începe Alexandru povestea. "Pe ei (capii reţelei - n.r.) i-am cunoscut în 1999, în timpul unui festival care era atunci la noi, în Iaşi. Eram cu câţiva prieteni când ne-au abordat. Ne-au cumpărat ceva de mâncare, ne-au întrebat de familie şi ne-au propus să mergem în Italia, să lucrăm pentru ei. Ne-au spus că e foarte frumos acolo, că vom sta la hotel şi vom avea bani şi haine frumoase", povesteşte Alexandru. La câteva zile după întâlnirea care avea să-i schimbe viaţa, Alexandru şi un alt prieten de aceeaşi vârstă cu el aveau deja buletine şi paşapoarte făcute de membrii reţelei. "Tatei nu i-am spus nimic. Înainte de a pleca, m-am dus doar la blocul unde locuia mama. Eram în maşină cu ei, am coborât şi am strigat-o să iasă la balcon. I-am spus că eu plec şi nu mă mai întorc, dar să nu-şi facă griji, că o să fie bine... Şi am plecat. Primul telefon acasă l-am dat după aproape un an de zile. În tot acest timp, nimeni din familie nu m-a căutat şi nici nu a anunţat poliţia, să încerce să afle unde sunt", îşi aminteşte Alexandru.

"Aveam o normă zilnică pe care trebuia să o îndeplinim, altfel eram bătuţi"

După câteva ore de la despărţirea de casă, Alexandru era pe drumul spre Italia, locul unde visa să stea la hotel, să aibă bani şi haine frumoase. În Italia, au poposit la Milano, oraşul unde reţeaua de traficanţi îşi avea cartierul general. "Nu era nici un hotel. Ne-au dus la o casă părăsită, de la periferie, unde mai erau vreo zece copii de vârsta noastră. Acolo am stat timp de câteva luni şi aveam o normă zilnică pe care trebuia să o îndeplinim, altfel eram bătuţi. Nu ştiam limba, nici locurile de acolo, totul era din altă lume. M-au învăţat ceilalţi băieţi ce trebuie să fac şi ţin minte că, atunci când am furat primul portofel, jumătate din bani i-am ascuns. Mă gândeam că, dacă n-am să reuşesc să mai prind nimic a doua zi, să le dau acei bani, ca să nu fiu pedepsit", povesteşte Alexandru.

"Eram copii şi ni se părea singura posibilitate de a supravieţui"

După câteva luni în care a ajuns să se obişnuiască cu noua sa viaţă, Alexandru a întâlnit un alt român care acţiona în Milano şi s-a hotărât să plece cu el la Geneva, pentru a scăpa de teroarea la care era supus de membrii reţelei. "El avea vreo 18 ani şi mi-a spus că are prieteni la Geneva, care lucrează pe cont propriu, fără nici un şef, şi tot ce câştigă este al lor", povesteşte Alexandru. La Geneva s-a întâlnit cu alţi adolescenţi, majoritatea fugiţi, ca şi el, de frica celor care îi aduseseră în Italia pentru a-i exploata. "Eram mai mulţi acolo, din toate colţurile ţării. Stăteam tot într-o "părăseală", cum ziceam noi la casele părăsite, dar ne descurcam bine. Eram copii... unii cerşeam, alţii furam. Atât ştiam noi să facem şi ni se părea singura posibilitate de a supravieţui, pentru că acasă nu voia nimeni să se întoarcă. Am stat în Geneva patru ani şi ajunsesem să cunosc oraşul ca în palmă. Ştiam fiecare străduţă, fiecare colţişor, dar şi carabinierii ne ştiau pe noi la fel de bine", îşi aminteşte Alexandru.

Centre sociale, case de corecţie, arest

A fost dus de nenumărate ori în centre sociale destinate minorilor, apoi în case de corecţie, aventura sa în Italia încheindu-se în final în arest. "Nu pot să spun că nu mi s-au dat multe şanse de a mă îndrepta. Mi s-au dat, dar eu nu le înţelegeam atunci. Asistenţii sociali care aveau grijă de noi erau nişte oameni de treabă, iar în centre condiţiile erau foarte bune. Dar nu suportam să stau prea mult acolo şi mă întorceam pe stradă, la cei pe care îi consideram prietenii mei. Am şi muncit de câteva ori, la curăţat piscine sau la sortat deşeuri, dar era de ajuns doar să ţipe cineva la mine şi fugeam. Nu mai suportam să depind de nimeni, vroiam să fiu liber şi să trăiesc aşa cum ştiam eu", povesteşte Alexandru. Lucrurile s-au complicat apoi, când, odată cu împlinirea vârstei majoratului, a fost prins din nou că fura din buzunare, trimis direct în arest, unde a stat şase luni, după care a fost urcat în avion şi trimis înapoi, în ţară.

Readaptarea la lumea de acasă a fost foarte grea

Acasă, Alexandru a întâlnit o cu totul altă lume decât era obişnuit, în care i-a fost extrem de greu să se readapteze. "Nu îmi găseam locul aici şi am încercat de trei ori să mă întorc în Geneva, pe care o consideram casa mea. Dar nu s-a mai putut şi, încetul cu încetul, am realizat că aşa nu mai pot continua", spune Alexandru, care are acum 25 de ani, este căsătorit şi tatăl unui copil.

În ciuda greutăţilor, încearcă acum să construiască un viitor pentru familia lui şi să umple golul lăsat de toţi anii în care a trăit după regulile lumii străzii. "Este greu, pentru că eu am plecat de acasă când nici nu terminasem opt clase. Nu am şcoala care se cere acum şi trebuie să iau multe lucruri de la capăt", spune Alexandru.

Pe cei care l-au rupt de copilărie i-a mai văzut de câteva ori, de la venirea acasă, însă nu mai are nici un fel de resentimente. "Nu mai contează, au trecut mulţi ani de atunci... Răul a fost făcut şi fiecare îşi va primi răsplata până la urmă. Acum vreau doar să îmi refac viaţa, mai ales pentru copilul meu. O să trăiesc cu el şi partea din viaţă pe care eu n-am avut-o", îşi încheie povestea Alexandru.

"Un copil nu are nevoie doar de dragoste de la părinţi, ci şi de dragoste între părinţi"

Părintele Vasile Gavrilă, preot paroh la Biserica "Sfântul Nicolae" din Bucureşti (cunoscută şi sub numele de "Biserica studenţilor"), are o bogată experienţă în lucrul cu tinerii, iar despre situaţiile în care copiii ajung să trăiască poveşti tragice, precum exploatarea de către astfel de reţele infracţionale, părintele Gavrilă afirmă că principala vină aparţine familiei.

"Un copil nu are nevoie doar de dragoste de la părinţi, ci şi de dragoste între părinţi. Cunosc cazuri în care această dragoste, care îi conferă copilului un sentiment de siguranţă, a lipsit, iar copilul s-a izolat într-o lume a lui. Izolarea şi lipsa de comunicare sau comunicarea superficială cu părinţii pot provoca adevărate tragedii. Copiii nu percep răul cum noi îl percepem. Ei fac astfel de alegeri din naivitate, din teribilism, sau chiar pentru a-şi pedepsi părinţii pentru lipsa de afecţiune", atrage atenţia părintele Gavrilă.

"Suferinţa lor este foarte mare"

În astfel de cazuri de copii exploataţi de reţele de traficanţi, este necesară "o abordare delicată" din partea familiei sau, după caz, a rudelor, a prietenilor, a duhovnicilor sau a specialiştilor cărora victimele ajung să le ceară ajutorul.

"Este vorba despre oameni cu răni extrem de adânci. Trebuie să ne ferim să-i etichetăm, să-i stigmatizăm sau să încercăm măcar să le facem morală. Suferinţa lor este foarte mare şi readaptarea la mersul firesc al vieţii este, în cele mai multe dintre cazuri, deosebit de dificilă", spune părintele Vasile Gavrilă.

În ceea ce priveşte modul în care îi ajută să se reintegreze pe cei care au trăit astfel de tragedii, părintele Vasile Gavrilă spune că rănile se închid cu dragoste, răbdare şi înţelegere: "Ei trebuie să găsească în duhovnic un părinte, un prieten, cineva care să le înţeleagă suferinţa, fără să-i condamne. Eu le spun: "de câte ori vei simţi nevoia, caută-mă". Dar nu îi las doar pe ei să vină la mine. Merg şi eu după ei, să ştie că îi caută un prieten".