Dintotdeauna înţelepţii poporului, bătrânii noştri au fost când puşi la loc de cinste, când societatea a uitat de ei şi nu a mai vrut să le întindă o mână de ajutor. Oare ei au nevoie de noi, sau noi avem nevoie de ei? Noi avem nevoie de sfaturile înţelepte pe care ni le pot oferi, iar ei au nevoie de noi să îi respectăm şi să îi ajutăm în neputinţele lor.
Perioada bătrâneţii aduce cu sine o serie de schimbări în modul de abordare a celor din jur, în relaţiile cu familia şi prietenii, dar şi în plan fizic. Pe lângă problemele de ordin biologic care apar în această perioadă, este important să aducem în discuţie problemele din planul psihic şi spiritual. Starea psihică a omului este influenţată inevitabil de schimbările fiziologice. Fragilizarea fiziologică aduce cu sine modificări majore în imaginea de sine a omului datorită sentimentului de incapacitate pe care îl trăieşte. Cele mai multe probleme se ivesc din cauza ieşirii din câmpul muncii şi plecarea copiilor din familie.
Tipul principal de activitate este adaptarea la un nou stil de viaţă: activităţile sociale şi profesionale se reduc, tipul de relaţii se restrâng atât din aria profesională, cât şi din cadrul altor activităţi. Din punct de vedere psihologic, perioada de îmbătrânire are trei stadii: stadiul de trecere spre bătrâneţe (65-75 de ani), stadiul bătrâneţii medii (75-85 de ani) şi stadiul marii bătrâneţi sau a longevivilor. În cadrul acestor stadii se vorbeşte în literatura de specialitate de aşa-numitele subidentităţi ale omului, şi anume subidentitatea profesională, maritală şi parentală.
"Bătrâneţea... reverii şi doruri dragi"
În primul stadiu are loc retragerea din viaţa activă şi, ca urmare, se micşorează latura profesională, însă cea maritală rămâne încă esenţială, iar latura parentală se extinde datorită apariţiei nepoţilor: "Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor". Nepoţii vin ca o binecuvântare pentru bunici şi devin pentru ei un nou ţel în viaţă. Psihologii îi consideră pe bunici "tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia, cei care stau de pază, cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor, cei care păstrează tradiţiile familiei, cei care acordă suport, fie emoţional, fie material".
Bolile fizice din această perioadă duc la apariţia unei etape de înstrăinare din cauza sentimentului de abandon, din cauza copiilor care, preocupaţi de familia lor, nu mai oferă prea mult timp părinţilor. Dintre toate tulburările care apar acum, cele ale afectivităţii sunt predominante, iar acest lucru afectează întreg comportamentul.
Sunt bine cunoscute la cei vâstnici labilitatea afectivă şi stările depresive prin care pot să treacă din cauza sentimentelor de izolare şi singurătate. La bătrâneţe, omul este îndreptat cu mintea spre trecut deoarece viitorul pentru ei înseamnă moarte. Însă acesta nu este cazul celor care şi-au petrecut viaţa în perspectiva veşniciei. Pentru aceştia, gândul la moarte, gând care ne înspăimântă pe toţi şi cu atât mai mult pe cei care se apropie de finalul acestei vieţi, poate fi unul al bucuriei, bucuria învierii în Hristos. Veşnicia împreună cu Hristos este o continuare a vieţii noastre cu El pe care am început-o aici. Iar dacă aici nu ne-am împărtăşit de Hristos şi nu am trăit în lumina învierii, ci doar într-o existenţă minusculă în perspectiva clipei de astăzi, ce vom avea de continuat după moartea trupului? În acest sens putem lua aminte la cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: "După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va sluji pe tine după ce vei ieşi din trup".
"Toacă de vecernie a vieţii..."
Bătrâneţea nu înseamnă doar boală şi suferinţă, singurătate şi durere. Poate trupul slăbeşte, poate memoria scade, dar se poate întări sufletul. Dacă omul ar avea doar trup, bătrâneţea ar fi zadarnică, dacă ar avea doar minte, tot ce am învăţat o viaţă ar putea fi simple himere ale trecutului. Însă avem de la Dumnezeu un dar nepreţuit... sufletul, care se situează peste toate celelalte. Când ajungem la sfârşitul vieţii şi ne aflăm în faţa morţii nu putem lua nimic cu noi, nici măcar trupul, doar sufletul. Şi atunci bătrâneţea poate fi posibilitatea de a ne întoarce către sufletul uitat al omului. Iar Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune: "Dacă, pentru trup, timpul, în curgerea sa, aduce îmbătrânirea, sufletul însă poate cunoaşte o îmbogăţire, o întinerire, o creştere neîntreruptă. E condiţia specific umană de a creşte nu numai fizic, ci şi spiritual, creşterea spirituală continuând chiar atunci când încetează creşterea fizică".
Chiar dacă ştim bine că nu trebuie să aşteptăm ceasul al doisprezecelea pentru a începe să trăim luminaţi de Duhul Sfânt, mulţi dintre noi facem acest lucru. Mulţi suntem în viaţă căldicei, iar la bătrâneţe ne înţelepţim. Însă chiar acest lucru înseamnă să îmbătrâneşti, să devii mai înţelept, dacă nu... ai îmbătrânit degeaba. Tocmai prin aceasta se caracterizează bătrâneţea; prin apropierea de Dumnezeu în mare parte datorită conştiinţei morţii. În timp ne dăm seama că această viaţă este trecătoare, şi atunci la bătrâneţe ne oprim din fuga prin viaţă şi ne gândim la sufletul nostru.
Este greşit să abordăm astfel viaţa... aşteptând să ne întoarcem la Hristos mâine pentru că e posibil să nu mai avem un alt mâine. Iar dacă totuşi am ajuns la bătrâneţe este pentru că Dumnezeu ne iubeşte prea mult ca să ne lase să murim fără să ne înţelepţim şi fără să ne lăsăm luminaţi de Duhul Lui. Acum este momentul să ne întărim spiritual, să ne îngrijim de cele ale sufletului, şi nu de cele ale trupului, şi să credem cuvintelor: "Căutaţi Împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă".
