Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Politeţea, după reguli sau după suflet?

Politeţea, după reguli sau după suflet?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Adriana Mihalcea - 03 Noi, 2010

"Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi!", scria Nicolae Steinhardt în cartea sa "Jurnalul fericirii". În societatea modernă, în care timpul este mereu prea puţin, iar viaţa se derulează pe repede-înainte, politeţea a devenit pentru unii oameni un snobism. Şi vorbim, de exemplu, despre cel mai simplu gest - al salutului dar şi de norme de ţinută vestimentară care să nu jignească, de exprimare, de convieţuire laolaltă cu un număr din ce în ce mai mare de colocatari (în bloc), de concetăţeni, de conlocuitori ai acestei planete.

Dar bunele maniere nu trebuie privite doar ca un apanaj al elitelor sau ca un comportament de faţadă al omului în faţa altor semeni, ci ca starea lui naturală, de fapt, deoarece creştinul trebuie să fie politicos în primul rând în faţa Domnului. În acest sens, Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă, se exprima astfel: "Aşa cum Cel ce v-a chemat pe voi e sfânt, fiţi şi voi sfinţi în întreaga voastră purtare" (I Petru, 1, 15).

Codul manierelor elegante este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de convenţii, având toate un numitor comun: a nu-l deranja şi a nu-l inoportuna pe semenul tău, ci, dimpotrivă, a-l face să se simtă bine în preajma ta. Paradoxal, acesta este şi principiul fundamental pe baza cărora s-au construit societăţile moderne şi deschise de astăzi: "Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt", după cum scria filosoful John Stuart Mill.

Ce se întâmplă cu adevărat în zilele noastre este însă diferit. Vi s-a întâmplat să bateţi la o uşă şi aceasta să rămână închisă? Vi s-a întâmplat să aşteptaţi cu nerăbdare un răspuns şi acesta să nu vină sau să salutaţi pe cineva şi să nu vi se răspundă la salut? Aţi păţit să treacă cineva cunoscut pe lângă voi pe stradă şi să nu vă salute?

Chiar dacă acestea par lucruri de mică importanţă, toate cele de mai sus sunt elementare şi reglementează convieţuirea umană, rănind chiar demnitatea persoanei. Lipsa de civilizaţie în comportamentul uman nu este cauzată de faptul că o persoană nu a citit suficiente cărţi în domeniu, ci de faptul că o comportare civilizată nu izvorăşte în primul rând din cunoaşterea unui cod al bunelor maniere, ci din sufletul omului.

Armonia universului este eleganţă

În această societate modernă, când intoleranţa câştigă teren, este momentul să ne întrebăm care sunt motivele care au condus la acest individualism agresiv. Una din explicaţii ar putea fi că respectul pentru celălalt nu mai este una dintre valorile esenţiale. În numele libertăţii suntem pe cale să ne călcăm în picioare unii pe alţii. "Fraza - trăiesc într-o ţară liberă, pot să fac ce vreau - se aude prea des cu o conotaţie schimbată faţă de cea corectă", este de părere preotul Adrian Chili de la Parohia Gherăieşti, judeţul Bacău.

Bunul-simţ este, până la urmă, finala fărâmă de moralitate, ultima reminiscenţă a unei conştiinţe curate. În primul rând, cei care se ruşinează de oameni şi doar atât merg la biserică doar pentru a "semna condica". Poate de aceea, mulţi care ajung ocazional în Casa Domnului uită că în biserică nu trebuie să interacţioneze în primul rând cu alţi oameni, ci împreună cu aceştia să fie atenţi, să fie acolo trup şi suflet.

Nu-i aşa că este minunat să mergeţi la biserică şi să vă întâlniţi cu prietenii şi familia? Dar, cu toate acestea, puteţi aştepta pentru ora potrivită să faceţi acele gesturi, să-i salutaţi după slujbă. "Nu este politicos şi respectuos să vorbiţi sau să aveţi conversaţii în biserică în timpul slujbei. Pe lângă faptul că e lipsă de respect faţă de Dumnezeu, în acelaşi timp e lipsă de respect şi faţă de ceilalţi credincioşi care se roagă în biserică", adaugă părintele Chili. Şi toate acestea, nu doar de dragul de a respecta nişte reguli - fie acestea scrise sau nescrise, ci deoarece cu cât oamenii vor avea sentimente mai nobile şi mai frumoase, cu atât vor deveni mai "domni" sau mai "doamne".

Chiar şi lucrurile din natură par a fi guvernate de nişte legi precise ale politeţii. Armonia universului este eleganţă. Dumnezeu a orânduit acest lucru pentru ca noi, oamenii, să observăm şi să învăţăm.

A-ţi şlefui comportamentul

În mod curent se consideră că termenul "politeţe" provine din cuvântul latinesc "politus", la rândul lui rezultat din verbul "polire", al cărui sens propriu desemnează acţiunea de "a şlefui", iar cu sens figurat descrie acţiunea de "a împodobi cu gust". După o trecere prin italianul "pulitenzza", care desemnează eleganţa şi îngrijirea, "politus" devine în franceză "politesse". Termenul este atestat în secolul al XVI-lea, dar dobândeşte sensul actual doar în secolul al XVII-lea. Odată cu intrarea în uz, "politeţe" a fost considerat sinonim cu "bună-cuviinţă".

Prima carte propriu-zisă de bune maniere se crede că a fost scrisă în preajma anului 2400 î.Hr. de către edilul Egiptului Ptah-hotep, primul ministru din perioada de domnie a lui Djedkare Isesi. Bazele codului bunelor maniere - cum îl cunoaştem astăzi - sunt din Antichitate, atunci când s-a inventat un spaţiu civic al gestului - agora, forumul, teatrul, precum şi arta utilizării lui, arta oratoriei.

În zilele noastre, politeţea înseamnă pentru relaţiile sociale ceea ce înseamnă gramatica pentru o limbă: un sistem de reguli precise, coerente prin logica structurii şi a funcţionării. Dar aşa cum limba permite o infinitate de expresii, la fel şi politeţea lasă loc conduitelor individuale, spontaneităţii şi inovaţiilor personale.

Respectarea mecanică a normelor bunelor maniere nu ajunge pentru ca o persoană să fie "bine crescută". Acesta este marele paradox al manierelor elegante: pentru a fi politicos, trebuie, desigur, să cunoşti şi să respecţi regulile, însă adevărata politeţe e aceea care se face simţită, dar nu se lasă văzută.

Punctualitatea

Punctualitatea este o formă de respect de sine, dar mai ales faţă de alţii. Când mergi într-o vizită, nu sosi niciodată înainte de timp cu nici un minut. Este mult mai bine să ajungi cu trei minute mai târziu. Doar aici se îngăduie "sfertul academic". Când însă ai o întâlnire în oraş cu o persoană, totdeauna să soseşti cu 10 minute mai devreme, dar niciodată cu un minut mai târziu. În nici o împrejurare nu se admit, în acest caz, "minutele academice".

Buna-cuviinţă creştină

"Buna-cuviinţă înseamnă corectitudinea în ţinută şi în atitudinea exterioară, în cuvânt şi faptă, respectarea bunelor maniere şi a formelor sociale, amabilitate. În manifestare, ea variază după condiţii impuse de timp, loc şi societate, dar satisface totdeauna pretenţiile corectitudinii fireşti. Ca virtute creştină, buna-cuviinţă înseamnă evitarea a tot ce poate constitui pentru persoana proprie şi pentru alţii motiv de supărare. Desigur, buna-cuviinţă să nu fie falsă şi artificială, ci reală, smerită, plină de iubire faţă de aproapele, de respect şi ascultare faţă de conducători, deci condusă de principiile moralei creştine. Acest fel de bunăvoinţă este podoaba creştinului şi temei pentru înflorirea celei mai frumoase dintre virtuţi: castitatea trupească şi sufletească". (Teologia Morală Ortodoxă)