Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Religia şi societatea în mentalitatea Europei contemporane

Religia şi societatea în mentalitatea Europei contemporane

Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 25 Aug, 2011

Existenţa, sensul şi importanţa conlucrării religiilor în contextul Uniunii Europene sugerează faptul că religia este o componentă importantă a culturii politice în multe ţări, şi aceasta datorită puterii ei de a legitima autoritatea laică. Religia continuă să rămână un factor geopolitic şi o cheie pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale în unele zone ale continentului.

Încă de la începutul creaţiei sale ca fiinţă raţională, omul a pus religia la baza existenţei şi a cunoaşterii sale naturale şi supranaturale, făcând ca sentimentul religios să fie indispensabil de-a lungul istoriei omenirii. Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre religie, o consideră "cea mai pasionantă năvală a fiinţei spre realitate... spre principala realitate. Religia, spre deosebire de orice altă îndeletnicire a spiritului uman, chiar de filosofie, revendică omul întreg şi pune sub o lumină a ei, sub gândul la Dumnezeu, toată fiinţa umană şi toată viaţa colectivităţilor" (Dumitru Stăniloae, "Poziţia dlui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie", Sibiu, 1942, p. 9). Prin intermediul credinţei, el a ajuns la cunoaşterea deplină a realităţii, deoarece "credinţa este cea mai profundă realitate a fiinţei umane şi cel mai sigur semn al unei obiectivităţi transsubiective, dar, în acelaşi timp, ea nu poate exista fără această obiectivitate, deci fără Revelaţie. Ea este o realitate umană şi divină în acelaşi timp. Ea are un caracter bipolar, în existenţa ei incluzându-se realitatea Revelaţiei" (ibidem, pp. 73-74).

Rolul esenţial al religiei este indiscutabil. În multe cazuri, cugetarea religioasă este datoare să renunţe la rolul de simplu exeget. Are datoria de a se exprima cu îndrăzneală, cu o viziune şi o acuitate profetică, în legătură cu marile probleme care solicită contemporaneitatea. Aceasta înseamnă ca religia să-şi ia în serios dimensiunea ei profetico-eshatologică (pr. conf. Ion Stoica şi pr. asist. drd. Dorin Bute, "Existenţa, sensul şi importanţa conlucrării religiilor la începutul mileniului al III-lea, în contextul extinderii Uniunii Europene", în "O", nr. 1-2, 2007, p. 200), contribuind cu toate mijloacele sale specifice la îmbunătăţirea vieţii credincioşilor. Este chemată să se implice în problemele reale ale vieţii.

Religiozitatea fundamentală a omului este expresia condiţiei sale de creatură

Cu siguranţă datorită consumismului, preocuparea majoră a societăţii europene nu mai este religia, ci economia. Religia a fost exilată din sfera publicului în cea privată, aşa cum Dumnezeu a fost "exilat" din propria-I creaţie. Această preocupare exclusiv pentru economie duce nu numai la apariţia consumismului, bazat pe creştere economică, ci şi la uitarea lui Dumnezeu, a voii Lui. Astfel, omul este plasat într-un cerc vicios în care trăieşte pentru a consuma şi consumă pentru a trăi, situaţie în care valorile religioase şi chiar cele culturale devin auxiliare sau nu mai contează. Exilarea din sfera publică în cea privată facilitează însă naşterea unui subiectivism şi, mai pe urmă, a unui relativism şi sectarism. Dacă rolul religiei îl ia economia şi dacă religia devine o afacere, să zicem aşa, privată, fiecare om este liber să-şi aleagă ce religie sau sectă doreşte, în conformitate cu aspiraţiile lui religioase. Într-o societate puternic tehnicizată, în care viaţa multor persoane este aproape complet absorbită de o muncă repetitivă şi artificială, "noile mişcări religioase fascinează prin promisiunea unei experienţe religioase personale şi imediate, a unui exaltant contact şi a unei plenare comuniuni cu divinul. Pentru fenomenologii religiei, omul este naturaliter religiosus, religia apărând ca o dimensiune constantă a fiinţei umane în toate epocile istorice. Religiozitatea fundamentală a omului este expresia condiţiei sale de creatură" (arhim. lect. dr. Teofil Tia, "Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia occidentală contemporană", Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 71).

În cazul religiei, funcţia denotă toate aspectele devotamentului, veneraţiei, grijii pastorale, iluminării personale, mântuirii, actelor şi datoriilor pur-sfinţitoare care îi justifică autonomia într-o societate moderată şi diferenţiată.

S-a afirmat că problema funcţională a religiei este, de fapt, o "problemă de îndeplinire. Cu alte cuvinte, dacă unei persoane moderne i se pare problematic să participe la viaţa funcţională a Bisericii, acest lucru se întâmplă pentru că el sau ea şi-a pierdut abilitatea de a discerne importanţa unei astfel de participări pentru viaţa sa temporară. Deşi ambele aspecte sunt componente necesare ale vitalităţii Bisericii, cel mai potrivit răspuns al său la modernitate este să nu pună mai mult accentul pe funcţie decât pe îndeplinirea ei. În esenţă, accentuarea funcţiei aduce cu sine pericolul izolării religioase prin localizare confortabilă a Bisericii în sfera privată. Pe de altă parte, a acorda atenţie doar îndeplinirii ei, ameninţă să desacralizeze Evanghelia, reducând creştinismul la doar o altă mişcare socială sau politică, abandonând aspectele unice, ireductibile, ale Evangheliei,. Totuşi, există un al treilea răspuns posibil, care este cel mai promiţător. Biserica ar trebui să încerce să găsească o varietate de moduri prin care să reconecteze funcţia de îndeplinirea ei. În limbaj teologic, Biserica trebuie să întâmpine provocarea de a fi simultan mistică şi profetică, activă social şi spiritual; trebuie să unească teologia cu etica, Liturghia cu viaţa" (pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, "Biserica în societate, aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală", Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 128).

Religia joacă un mare rol în formarea şi reformarea Uniunii Europene

Religia înseamnă legătura omului cu Dumnezeu. Odată cu omul a apărut şi religia, care ţine de fiinţa umană. Sentimentul religios se manifestă întotdeauna şi în afara omului. Arta, civilizaţia, tehnica, literatura etc. poartă amprenta religioasă a oamenilor. Religia joacă un mare rol în formarea şi reformarea Uniunii Europene pe nişte principii care să reziste în timp. S-a dovedit, în istorie, că tot ce se lucrează împotriva acestei relaţii fiinţiale dintre om şi Dumnezeu se năruieşte, mai devreme sau mai târziu. La nivel înalt european, trebuie să se acorde o mai mare atenţie religiei, care are un deosebit impact asupra societăţii, cât şi a Europei de mâine. Deciziile politice şi orientările sociale şi economice sunt de multe ori determinate şi de simţămintele religioase ale politicienilor. Cu cât oamenii sunt mai pătrunşi de simţăminte religioase, cu atât mai mult iau decizii cu urmări benefice, care se manifestă pe termen îndelungat în sânul societăţii europene. De asemenea, Biserica joacă un mare rol în dezbaterile politice cu privire la oportunitatea unor legi europene.

"Religia nu mai poate fi simplificată, în sensul asimilării cu un curent care se opune modernităţii politice, deoarece o asemenea asimilare nu a avut în general rezultate scontate" (Radu Carp, "Dumnezeu la Bruxelles", Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 35). Datorită aprofundării proiectului european, în care principiul subsidiarităţii trebuie să stea în continuare la baza felului în care acţionează instituţiile. Subsidiaritatea implică însă şi o formă de parteneriat public-privat, iar acest parteneriat nu poate ignora credinţele şi iniţiativele sociale ale Bisericilor şi organizaţiilor religioase, ci, dimpotrivă, unele iniţiative pot fi puse mult mai uşor în aplicare dacă sunt scoase de sub tutela publică fără a fi asimilate în mod exclusiv sferei private.