La sfârșitul lunii octombrie am vizitat expoziția intitulată „Constantin Brâncuși. Surse românești și perspective universale”, gândită și organizată de către istoricul de artă Doina Lemny, care este și cercetătoare la celebrul muzeu de artă modernă Centre Pompidou din Paris, acolo unde se află, printre altele, și atelierul sculptorului, donat statului francez.
Expoziția propriu-zisă a fost finanțată de Consiliul Județean Timiș, în colaborare cu Muzeul Național de Artă Timișoara, Institutul Cultural Francez și Fundația Art Encounters, fiind înscrisă în cadrul mai larg al manifestărilor legate de evenimentul Timișoara - Capitală Culturală Europeană 2023. Printre sponsorii principali se mai află și un renumit supermarket german. Fac această precizare pentru că el a organizat în fața Muzeului de Artă o „instalație” artistică interesantă, care scoate în evidență rădăcinile rurale și românești ale sculptorului. Puterea Tradiției, într-un cuvânt. Un semn discret care ne arată faptul că modernitatea, chiar și în formele sale cele mai avansate și comerciale, are nevoie, mereu și mereu, de aceasta din urmă pentru a se justifica și a merge mai departe. În rândurile care urmează nu voi scrie despre opera lui Brâncuși. Lucrul acesta s-a făcut deja, autori avizați și pasionați s-au pronunțat din multiple puncte de vedere și abordări complexe. Alții i-au povestit și analizat viața (Sidney Geist, V. G. Paleolog, Ionel Jianu etc.) sau au realizat splendide cărți de interviuri cu cei care l-au cunoscut de-a lungul vieții (Romulus Rusan). Scopul meu este unul modest, și anume, să încerc să redau impresii, gânduri și sentimente din această călătorie și din întâlnirea cu opera lui Brâncuși.
Timișoara a fost și va rămâne un oraș monumental, cu o arhitectură legată de cea a Europei Centrale. Impunătoare, decorativă, cu o geografie aparte, dar totuși construită la scară umană, trecătorul nu se simte pierdut atunci când străbate străzile și piețele sale legate armonios unele de altele. Un cuvânt aparte și despre splendida catedrală ortodoxă din oraș, construită în vremuri grele, în anii 1940. Cu silueta sa grațioasă, zveltă, închide elegant perspectiva piețelor baroce ale orașului, spre canalul Bega, fiind un sfârșit și un început, concomitent, al patrimoniului construit. Revenind la expoziție, trebuie spus că orașul este plin de panouri publicitare cu afișul expoziției, care prezintă una dintre imaginile Păsării de aur a lui Brâncuși, o expresie esențializată asupra zborului, tăriilor văzduhului și bucuriei de a exista. În aerul cetății chiar se simte un mare dinamism cultural: mulțime de expoziții, concerte, întâlniri literare, performance-uri artistice și altele. Toate arată faptul că activitatea culturală, Cultura, cu majusculă, este o șansă pentru orașele României, mai mici sau mai mari, o șansă la normalitate, la ieșirea din mediocritatea dulceagă și înrobitoare pe care o propune majoritatea mass-media din țară, în aceste timpuri dificile și lipsite de repere de calitate. Chiar în fața Palatului Baroc, acolo unde este găzduită și expoziția propriu-zisă, se afla la momentul vizitei mele mulțime mare, dornică să-l întâlnească pe marele Brâncuși, prin intermediul operei sale. Greu de trasat o tipologie exactă a acestora, pentru că puteau fi văzuți oameni din toate categoriile sociale, de toate vârstele, de la cei care „respirau” bunăstare financiară și așezare confortabilă în viață, la persoane mai modeste, care și-au rupt din puținul lor pentru a vizita. Şi mulți turiști străini, cred că majoritatea veniți la Timișoara pentru acest eveniment. O mare și nesperată șansă, la urma-urmei, pentru că ultima mare expoziție de asemenea anvergură a avut loc acum 53 de ani, în anul 1970, într-o perioadă de maximă deschidere a regimului de atunci către lumea largă, prin artă.
Ceea ce m-a bucurat cel mai mult, privind publicul expoziției, a fost prezența a numeroase grupuri de copii și adolescenți, însoțite de profesorii lor. Nu am destule cuvinte pentru a-mi exprima admirația, marea mea admirație, pentru răbdarea, dragostea și pasiunea de care dădeau dovadă în a-și face meseria de dascăl. Nu au abandonat vocația și menirea lor. Dacă doar un copil din zece își va aminti, peste ani, de această vizită, la flacăra vie a adevăratei culturi românești, efortul lor nu a fost zadarnic, bătălia cu nepăsarea, blazarea și resemnarea a fost câștigată. Într-un alt registru, interesantă mi s-a părut a fi atitudinea tinerilor față de exponate: întâi se fotografiau pe sine sau se fotografiau cu acestea, mai bine spus, ca și cum nu ar fi vrut să piardă o prezență fizică, și abia mai apoi încercau să le studieze, să le înțeleagă mai profund. Pentru cei mai în vârstă, procesul era mai degrabă invers, „dependența” selfie-urilor era mai puțin evidentă.
Spațiul de expunere este unul foarte complex, limitările impuse de arhitectura unui palat baroc, cu ferestre și camere largi, volute arhitectonice, au cerut amenajări speciale, fără a mai menționa sistemele speciale de securitate, valoarea totală a operelor expuse fiind în jur de 400 de milioane de dolari, din câte am citit în articolele dedicate evenimentului. Fără a mai vorbi de faptul că operele lui Brâncuși sunt păstrate cu strășnicie de către muzeele care le au în patrimoniu, sunt împrumutate cu dificultate, greu de strămutat. Cu atât mai mare a fost deci meritul organizatorilor, care au reușit să convingă mari muzee ale lumii să le cedeze pentru o durată destul de mare de timp, Brâncuși putând să se întoarcă, simbolic și real, acasă.
Arhitectul expoziției a ales un principiu foarte la modă acum în marile galerii de artă și muzee ale lumii, acela al camerei obscure, în care obiectul este dematerializat, expus în cele mai mici detalii ale sale, scăldat în lumina reflectoarelor, ușor de cercetat cu privirea. Și, foarte important pentru tineri și mai puțin tineri, așa cum menționam și anterior, a devenit foarte „instagramabil”, un cuvânt foarte la modă acum. Ca dovadă, sutele, miile de fotografii pe care vizitatorii le făceau cu camerele de la telefoanele mobile. Tot spațiul expozițional este drapat în negru, cu draperii grele, care au un ușor aer funebru. Spațiul este scăldat în întuneric de la un capăt la altul. Personal, nu sunt un mare adept al acestui tip de expunere muzeală. El scoate în evidență exponatele, ce-i drept, dar mi-e greu să-mi imaginez „măiestrele” lui Brâncuși în noapte, le văd ca niște simboluri solare, arhaice, ale naturii și libertății, la fel ca țăranul român de altădată.
Expoziția începe cu faimosul Ecorșeu din anul 1902, realizat la sugestia profesorului Dimitrie Gerota, restaurat impecabil, un exemplar din ciclul după care s-a învățat ani buni în școlile de artă și medicale din România, simbol puternic al talentului de a esențializa al lui Brâncuși. Pe lângă prezentarea clară, distinctă a principalelor etape din viața sculptorului, în expoziție au fost urmărite principalele teme de creație ale acestuia: măiestrele, capetele de copil, peștele, expresia femininului (ciclul domnișoarelor Pogany) şi cel a sărutului. Se poate vedea aici, adus de la Paris, unul dintre cele mai spectaculoase exemplare din întreaga sa operă: Piatra de hotar. Făcând parte din seria „sărutului” (despre care Părintele Patriarh Daniel, un pasionat de opera brâncușiană, spunea în cartea sa din 2013, „Brâncuşi, Sculptor creştin ortodox”, că este „un simbol de iertare și iubiri eterne, mai tare decât moartea”), aceasta este o lucrare dedicată, inspirată de tragicele evenimente istorice din perioada în care țara pierdea Basarabia și Bucovina de Nord. Un simbol al faptului că el nu s-a rupt niciodată de țară, a rămas mereu aproape de ea cu inima și dalta, deopotrivă. Mai sunt expuse fotografii și filme realizate de sculptor (era un pasionat de tehnică, ținea pasul cu tot ce era nou în epoca sa), reviste, corespondență, tablouri inspirate de opera sa. Cel mai mult mi-a plăcut un film alb-negru în care se poate vedea cum acesta rotește unul dintre „peștii” săi din metal, plasat pe un suport circular, pentru a surprinde esența mișcării, străfulgerarea acestuia în undele râului iute și rece de munte.
Expoziția se încheie cu o sală în care este proiectat un film documentar despre ansamblul arhitectural de la Târgu-Jiu. Dincolo de faimoasele Coloana Infinitului, Masa Tăcerii sau Poarta Sărutului se ascunde de fapt omagiul adus jertfei unui popor și unei armate de țărani care nu și-au adresat prea multe întrebări atunci când a fost nevoie să plece la luptă pentru țară. Câți dintre noi am mai fi capabili să facem așa ceva, astăzi? Vă invit din toată inima să vizitați această expoziție, în timpul cât o mai avem la dispoziție. Brâncuși nu se poate explica, el doar se admiră și se „consumă”, în doze mici, se savurează. Și, așa cum o spune și titlul expoziției, putem percepe prin ea trecerea de la național la universal. Ceea ce nu este puțin lucru în zilele noastre, când suntem prea concentrați, prea înverșunați fie pe unul, fie pe celălalt. Brâncuși a reușit să le împace pe amândouă. Acesta este, cred, cel mai mare cadou pe care ni l-a făcut acest fiu sublim al pământului românesc.
