Aflat chiar pe malul lacului, străjuit de monumentala biserică aproape bicentenară care domină locul, căminul de bătrâni din incinta Mănăstirii Pasărea este o construcţie modernă, curată şi elegantă. Călugăriţele care "lucrează" aici te întâmpină cu feţe surâzătoare. Tu, străinul venit din "lume", n-ai de unde şti că numai Dumnezeu le dă pacea din priviri şi zâmbetul binevoitor. Pentru că monahiile muncesc din greu, într-un loc dificil. O fac cu dragoste pentru Iisus Hristos şi pentru oameni.
La "Pasărea", 16 măicuţe care au plecat din lume spre a-l sluji pe Dumnezeu îşi mai arată o dată dragostea pentru Iisus îngrijind 40 de paciente de vârsta a treia, într-o muncă pe care aş îndrăzni să o numesc "un fel de mucenicie".
Testamentul nescris al maicii Mina Stoicescu
Căminul de la Mănăstirea Pasărea s-a înfiinţat în 1990, fiind primul aşezământ de acest gen din Bucureşti. Ideea apăruse cu mult timp înainte. Ea îi aparţine unei călugăriţe care a lăsat urme adânci în monahismul românesc, maica schimonahă Mina Stoicescu.
Copilăria maicii Mina a fost marcată de o mare cumpănă: la 3 ani a rămas orfană de mamă şi a fost crescută de o mătuşă. Adolescenţa şi-a petrecut-o lucrând ca "soră medicală" în Spitalul Colentina. Pe la 19-20 de ani, viitoarea maică Mina i-a spus duhovnicului său că vrea să intre în mănăstire şi i-a cerut binecuvântarea. "Ai răbdare, i-a răspuns acesta. Mai întâi "îţi dau ascultare" să îngrijeşti timp de trei ani o femeie în vârstă, care zace la pat. După aceea mai vorbim." Persoana imobilizată era o preoteasă al cărei soţ murise şi nu mai avea pe nimeni. Tânăra "soră medicală" a îngrijit-o cu devotament pe bătrâna pacientă până la împlinirea celor trei ani, când s-a dus din nou la duhovnic. Acesta i-a dat binecuvântarea, după care fata a venit la Mănăstirea Pasărea, unde a primit numele de maică Mina.
Înainte de a intra în viaţa monahală, tânăra vânduse proprietăţile moştenite de la tatăl său, trecut şi el la cele veşnice. Cu banii obţinuţi, a cumpărat la nici 200 m de poarta mănăstirii un teren de 6.000 m² pe care se aflau o căsuţă, o livadă şi o vie pe rod. Această proprietate a fost folosită ulterior în folosul mănăstirii. Un exemplu: în anii '50, pe vremea patriarhului Justinian, Mănăstirea Pasărea a trecut printr-un amplu proces de renovare. Muncitorii care au lucrat pe şantierul de la sfântul lăcaş au fost cazaţi în căsuţa maicii Mina.
În 1988, maica schimonahă Mina Stoicescu a plecat la Domnul. Înainte de a închide ochii, ea a lăsat un testament de suflet ucenicii sale, maica Mina Marta: să construiască în incinta mănăstirii sau pe proprietatea ei de lângă poarta sfântului lăcaş un cămin care să le adăpostească pe măicuţele bătrâne pe care nu mai avea cine să le îngrijească.
Maica Mina, "moştenitoarea" maicii Mina
"Moştenitoarea" a găsit chiar în incinta mănăstirii un petic de pământ care era numai bun pentru ridicarea căminului pe care îl dorise maica schimonahă. Era un loc situat pe malul lacului, pe care, la momentul acela, se aflau o groapă cu var şi una de gunoi. Ca să poată finanţa lucrarea, monahia Mina Marta a vândut proprietatea maicii sale duhovniceşti unui antrenor de canotaj. Asta se întâmpla după evenimentele din decembrie '89. Cu o parte din banii obţinuţi, maica Mina şi ucenicele sale au cumpărat materialele necesare. Acum aveau nevoie de un constructor serios. Directoarea de acum a căminului, maica Mateea Mariş, povesteşte: "Dumnezeu ne-a scos în cale un inginer constructor care era fiu de preot şi care îşi înfiinţase propria firmă. Acesta trecuse întâmplător prin curtea mănăstirii şi văzuse materialele. "Aveţi nevoie de un constructor?" "Da." "Eu sunt acela!" Şi s-a apucat imediat de treabă". În trei-patru luni, construcţia a fost gata. Astăzi, aşezământul are forma unui L. Inginerul nostru construise latura mică a "literei".
Căminul fusese conceput pentru adăpostirea a cel mult 20 de bătrâne. De asemenea, fiind destinat exclusiv unor cazuri sociale, nici gradul de confort nu era ridicat. Clădirea era formată din câteva camere (dintre care două foarte mari), un hol spaţios, o baie şi o bucătărie. Ulterior, cele două camere mari au fost compartimentate şi astfel s-au obţinut patru încăperi mai mici. Schimbarea a fost impusă de venirea unor paciente cu nişte diagnostice speciale şi care aveau nevoie de mai multă linişte.
Căminul era condus de maica Mina Marta şi de maica Pavelida Dinu. Două firi deosebite. Maica Mina era "spirt": avea un deosebit simţ organizatoric, o capacitate de muncă ieşită din comun, avea idei. Maica Pavelida era de aceeaşi vârstă cu maica Mina, dar era construită din altă plămadă. Avea o viaţă profund religioasă. Ea se ruga foarte mult, şi în biserică, şi acasă. Mergea în fiecare zi la slujbe, apoi venea acasă şi "făcea" cele şapte Laude. Era extrem de concentrată în rugăciune.
Maica Mina a realizat că în curând clădirea construită de ea şi de ucenicele sale va deveni prea mică şi a hotărât să mai construiască o aripă. În ciuda vârstei înaintate, s-a apucat de treabă. Lucrarea a fost executată cu ajutorul financiar oferit de o nepoată de-a maicii, care era stabilită în Elveţia. Au mai venit şi alte donaţii, dar cea mai mare parte a costurilor au fost suportate de această rudă.
Maica Mina Marta a plecat la Domnul în 1998. Din acel moment, povara conducerii căminului a trecut pe umerii uneia dintre ucenicele sale, maica Mateea Mariş.
Un om bun la toate
Maica Mateea se află în Mănăstirea Pasărea din 1987. A venit aici când avea 19 ani şi de-abia terminase liceul. Deşi părinţii săi "după trup" erau oameni foarte credincioşi, nici tatăl, nici mama n-au vrut s-o lase să intre în viaţa monahală. "Mama era foarte supărată. S-a dus la 10 biserici şi a vorbit cu tot atâţia preoţi. Toţi i-au spus: "Las-o, dacă asta vrea! O să ai mai multe ispite cu ea dacă n-o laşi să plece şi o să ai mari ispite şi cu ceilalţi copii!""
Un mare sprijin a primit de la unul dintre bunici. "Eu nu am mai pomenit un mirean cu o asemenea trăire duhovnicească. Ştiţi cum sunt copiii: stau cu ochii pe bunici, în tot ce fac aceştia. În vacanţe mergeam "la vale, la bunicu'". El se trezea cum se crăpa de ziuă şi pleca în jos, la râu. Se spăla în apa rece şi limpede, după care îşi făcea rugăciunile suit pe o stâncă. Stătea în genunchi pe piatră şi se ruga cu mâinile ridicate spre cer, cum fac preoţii în Altar în timpul Sfintei Liturghii."
După ce a intrat în mănăstire, maica Mateea a urmat cursurile şcolii de asistente medicale. Trei ani, zi de zi, tânăra călugăriţă a făcut o navetă complicată: mergea pe jos câţiva kilometri "buni" până în Brăneşti, de acolo lua autobuzul care o ducea până la marginea Capitalei, de unde îşi continua drumul cu alte mijloace de transport. Maica Mateea are o mare experienţă spitalicească. În timpul şcolii, ea a lucrat ca infirmieră la Spitalul Christiana. Apoi a fost asistentă medicală şi a mai făcut şi asistenţă socială "pură". După ce a absolvit şcoala de asistente, maica Mateea a urmat cursurile Facultăţii de Teologie.
Perioada de formare profesională a maicii Mateea a fost completată de nişte stagii de pregătire (dânsa le-a numit "schimburi de experienţă") în Austria şi Suedia, care i-au fost deosebit de utile, mai ales în anii de început ai căminului, când tânăra monahie a fost şi asistentă medicală, şi infirmieră, şi spălătoreasă; în concluzie, a trebuit să cam facă de toate.
O muncă de mare răspundere
Aşadar, primele "beneficiare" ale căminului au fost câteva măicuţe foarte bătrâne, pe care în mănăstire nu mai avea cine să le îngrijească. Foarte repede numărul "locatarelor" a ajuns la 10, apoi s-a dublat. Aceste 20 de paciente erau îngrijite de patru-cinci măicuţe. Efortul lor era imens, munca era epuizantă. Maicile aveau "liber" doar duminica de dimineaţă, când Maica Mina stătea în locul lor, ca să poată merge şi ele la biserică, la Sfânta Liturghie. "Nu prea "vedeam" biserica, îşi aminteşte maica Mateea Mariş. Doar duminica şi la sărbători. În rest, de bază era Rugăciunea inimii spusă la patul bolnavelor, plus rugăciunile făcute împreună cu pacientele dimineaţa şi seara."
Într-un cămin de bătrâni precum cel de la Mănăstirea Pasărea, personalul are sarcini mai complexe decât sunt cele din instituţiile similare din "lume". "Noi şi acum, după mai bine de 20 de ani, când pregătim pacientele pentru Sfânta Spovedanie şi pentru Sfânta Împărtăşanie, facem rugăciunile împreună cu ele." Sunt foarte multe deosebiri între acest cămin şi cele din reţeaua de stat. "Eu, lucrând efectiv în spital (şi ca infirmieră, şi ca asistentă medicală, şi ca specialist în asistenţă socială, şi ca psiholog) am avut ocazia să "fotografiez" ce şi cum se întâmplă în spitalele "clasice", să văd ce trebuie schimbat ca să ajungi la sufletul omului, ca să faci ceea ce îi trebuie bolnavului şi nu numai ce e scris în regulamentul de ordine interioară." Şi maica Mateea mi-a dat un singur exemplu, unul singur, dar suficient: "De pildă, în spital i se aducea bolnavului masa; dacă el, din cauza slăbiciunii, nu se putea descurca şi nici măcar nu apuca să guste din mâncare, după o jumătate de oră tava i se lua de pe noptieră. Aici e multă muncă, trebuie mai multă atenţie, pacienta trebuie evaluată ca să ştii ce grad de dependenţă are, cât timp îi ia ca să mănânce, dacă poate sau nu să mănânce singură. Este bine să fie stimulată să mănânce singură, fiindcă unele pot, dar preferă să fie hrănite de noi, or, astfel îşi pierd şi puţinele abilităţi pe care le mai au." Am întrebat-o pe maica Mateea dacă nu ar fi posibil ca pacientele mai "tefere" să le ajute măcar la masă pe cele mai neputincioase. "Aşa, cu un fleac, cu un pahar de apă mai pot să le ajute. Dar colega de cameră nu poate fi lăsată să-i dea celeilalte să mănânce, fiindcă la această vârstă pot apărea oricând incidente: pacienta ajutată se poate îneca, îi poate cădea proteza etc."
Cazuri deosebit de grele
Personalul trebuie să fie permanent cu ochii-n patru. Pacientele sunt monitorizate cu mare atenţie, fiindcă orice scăpare poate avea consecinţe grave. Bunăoară, este foarte important să se ştie dacă o bolnavă a avut sau nu scaun în ziua respectivă, pentru că la vârsta asta o constipaţie nedepistată poate provoca ocluzia intestinală.
O mare problemă este "motricitatea". Unele se pot deplasa, îşi mai pot rezolva singure nişte necesităţi simple, cum ar fi mersul la toaletă. Altele, însă, sunt imobilizate la pat. Întreaga lor existenţă se consumă în pat, cu tot cortegiul de întâmplări care decurg din acest statut. La Căminul de Bătrâni Pasărea sunt paciente cu accidente vasculare, hemiplegii, hemipareze şi pareze totale. Diabetul este foarte bine "reprezentat". De boala reumatică să nu mai vorbim!
"Avem un caz de atrofie musculară. Este o doamnă perfect conştientă şi cu o motivaţie mult mai puternică decât alte paciente mai puţin bolnave şi care se pot deplasa. O vezi tot timpul zâmbind, deşi nu-şi mai poate mişca nici mâna, nici piciorul (are hemipareză), iar când încercăm să o ridicăm (trebuie să fim două-trei maici) simţim cum ni se scurge printre mâini."
Apropo de ridicat: toate maicile care fac parte din personalul căminului au probleme cu coloana vertebrală tocmai din cauza bolnavelor care zac la pat ce trebuie "manevrate" de câteva ori pe zi.
La Pasărea se munceşte din greu. Maica Mateea Mariş este totuşi fericită. "Eu zic aşa: Dumnezeu ne-a hărăzit fiecăruia, încă de la naştere, un drum. Drumul meu este acesta. Ca să fii fericit într-o muncă, trebuie să-ţi placă mult ceea ce faci. Altfel, e destul de greu. Vedeţi, dacă Dumnezeu a îngăduit să renunţi la slujbele din biserică şi să stai la patul bolnavei care, poate, a avut o viaţă departe de credinţă, dacă Dumnezeu a rânduit ca pacienta să vină aici şi să o îngrijească o călugăriţă care să stea lângă ea, să o spele, să-i dea să mănânce şi… toate celelalte, cu siguranţă că El a făcut asta şi pentru binele bolnavei, şi pentru cel al călugăriţei."
Căminul astăzi
Acum, în cele două aripi ale Căminului Pasărea trăiesc 40 de bătrâne. Cu o singură excepţie (o tânără surdomută abandonată de familie acum nouă ani şi primită aici), toate au intrat de mult în ceea ce se numeşte "vârsta a treia". Cea mai bătrână dintre paciente a împlinit 104 ani.
"Locatarele" căminului sunt îngrijite de 16 angajate, cărora li se adaugă patru voluntari. Sâmbăta şi duminica mai vin alţi cinci voluntari, astfel încât măicuţele să poată merge la slujbele din impresionanta biserică a mănăstirii.
Căminul de Bătrâni Pasărea funcţionează, iată, de mai bine de două decenii. El s-a născut din dragostea pentru oameni şi râvna unor măicuţe care îşi dedică viaţa pacientelor internate. Sigur, de-a lungul timpului, acest aşezământ a fost ajutat de numeroase persoane şi instituţii. Dar fără sprijinul generos şi constant al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Căminul de Bătrâni Pasărea nu ar fi ajuns vestit pentru condiţiile extraordinare pe care le oferă pacientelor şi pentru calitatea excepţională a muncii depuse de personalul de aici.
