Mănăstirea maramureşeană Petrova şi-a deschis porţile pentru cei care fug de spaima şi dramele din Ucraina. Majoritatea sunt femei cu copii care şi-au lăsat în urmă soţii şi taţii înrolaţi, părinţii în vârstă care nu se pot deplasa în condiţiile dramatice ale unui refugiu, casele distruse. Aceşti oameni sunt primiţi cu căldură la aşezământul monahal, liman de pace şi iubire, prin grija părintelui stareţ, protosinghelul Agaton Oprişan. Printre refugiaţii de la Petrova se află şi Ola, o profesoară de engleză din Kiev care se implică acum în voluntariatul de la vama Sighet.
Odată ce au început să sosească primii refugiaţi la punctul de trecere a frontierei de la Sighetu Marmaţiei, părintele stareţ Agaton Oprişan, de la Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” din Petrova, a plecat acolo să vadă cum poate să îi ajute. Iar ajutorul său este de nepreţuit pentru că poate însuma implicarea mai multor instituţii şi organizaţii la un loc. În primul rând, căldura sufletească pe care el o transmite risipeşte frica şi neîncrederea cu care mulţi ajung în România, astfel că de multe ori am văzut cum lacrimile şi durerea lor se transformă în zâmbete atunci când părintele Agaton le vorbeşte sau îi îmbrăţişează. Fiind vorbitor de ucraineană, părintele a ajutat, zi de zi, la vamă, la primirea celor care treceau graniţa, oferind îndrumare şi traducere în corturile unde voluntarii şi organizaţiile se ocupă de problemele lor specifice. Pentru o parte dintre cei veniţi, aflaţi în tranzit, părintele Agaton se ocupă de organizarea transportului spre alte oraşe sau ţări, iar celor care nu au unde să stea le oferă cazare la Mănăstirea Petrova. Aici primesc hrană şi linişte sufletească, transport dacă au unde să plece mai departe. Hrana este asigurată cu sprijinul unor credincioşi care aduc alimente la mănăstire, în timp ce mai multe femei ajută la bucătărie. Efortul acestora a crescut considerabil, pentru că de obicei pregătirea mesei are loc în duminici, la sărbători şi hramuri, iar acum se pregătesc zilnic micul dejun, prânzul şi cina pentru câteva zeci de persoane. „Printre oamenii care cercetează această mănăstire mulţi mă întreabă de ce e nevoie. Eu nu profit de bunătatea lor, le spun să aducă fiecare ce poate, cu drag, pentru a le oferi celor care sunt cazaţi aici. Aţi văzut ce le-am pregătit dimineaţă la micul dejun. Le oferim cu toată dragostea, ca să se simtă foarte bine”, ne-a spus părintele Agaton.
Mulţi dintre refugiaţi găsesc alinare şi la slujbele mănăstirii, chiar dacă sunt sau nu practicanţi ortodocşi. Majoritatea slujbelor se ţin şi în ucraineană, aşadar, credincioşii nu se simt rupţi cu totul de casa şi ţara lor. Părintele Agaton îi primeşte pe toţi cei necăjiţi - între persoanele cazate au fost şi familii turce care au venit din Ucraina. L-am întrebat de ce se implică atât de mult, văzându-l zi şi noapte în mijlocul refugiaţilor, la mănăstire sau în vamă. „Eu le văd suferinţa. Plecând din ţara lor, ei nu ştiu unde şi la ce merg. Îi întrebăm şi ne spun că merg la prieteni, cunoscuţi, în Cehia, Germania, Polonia. I-am întrebat ce vor face acolo. «Nu ştim», au răspuns. Ei nu ştiu cum vor supravieţui şi ce vor face. Aflând de ceea ce se întâmplă, la noi la Sighet, la vamă, m-am dus în primul rând să văd situaţia de acolo, dar văzând nevoia acestor oameni, m-am implicat de bunăvoie. Nu m-au lăsat inima şi sufletul văzând pe aceşti oameni care sunt foarte speriaţi, oameni care nu au încredere în alţi oameni, pentru că de multe ori este foarte greu să îi convingi să primească ajutorul. Eu le-am oferit tot ceea ce este necesar. Aici, la mănăstire, avem 40 de locuri, dar au fost la un moment dat şi 47 de persoane. Chiar dacă au dormit mai înghesuiţi, s-au bucurat că au un acoperământ şi căldură, pentru că în primul rând nu ne întrebau nici de mâncare, nici de haine, ci dacă este cald”.
„Mama, nu vreau să plec de aici, că este foarte bine”
Refugiaţii află la părintele Agaton un umăr pe care să îşi plângă durerea, o inimă şi braţe în care îşi găsesc alinare sufletească. El aude dramele tuturor. Ne povesteşte că mulţi dintre cei cazaţi vin din zona Kievului, chiar şi de dincolo de capitală şi fac câte trei-patru zile pe drum, cu copii mici, unele mame chiar cu bebeluşi de câteva zile. „Am avut la un moment dat un grup de 22 de persoane, dintre care 18 copii. Au dormit două nopţi aici, iar unii copii spuneau: «Mama, nu vreau să plec de aici, că este foarte bine şi foarte frumos». Ei sunt foarte liberi aici, eu nu le interzic nimic, îi las să se simtă bine”.
Îl întrebăm dacă mai poate rezista, mai ales fără somn, pentru că de mai bine de 10 zile a fost mai mereu în picioare, ajutând. „Sfântul Apostol Pavel spune că dragostea nu caută ale sale. În aceste nevoi eu nu vreau să caut ale mele. Dumnezeu ne înzestrează pe noi cu darurile Sale, mai ales cu bunătate, cu dragoste, iar noi trebuie să facem aceste lucruri. Sfântul Pavel spune foarte frumos, chiar dacă avem atâta credinţă încât să mutăm şi munţii, dacă dragoste nu avem, nu avem nimic. Continuăm să fim prezenţi şi în vamă, şi la mănăstire. Dimineaţă mă ocup de ei, pentru că dorm aici şi trebuie să organizez pe fiecare unde merge. Uneori mă înţeleg greu cu ei pentru că le este frică, merg cu trenul la Cluj sau la Bucureşti. Îi asigur că totul este supravegheat, pentru că aşa ne-am organizat noi, Biserica şi celelalte ONG-uri care sunt de ajutor”, spune părintele stareţ.
În curtea mănăstirii, în sala de mese, în paraclis, părintele interacţionează cu fiecare, mai ales cu copiii sau cu cei care, deşi aflaţi acum în loc sigur, nu contenesc să plângă, marcaţi de dramele prin care au trecut sau cu gândul la familiile rămase în urmă, despre care nu mai ştiu nimic.
Printre cei cazaţi la Mănăstirea Petrova sunt şi femei şi copii din periferia Kievului. Olena, Tatiana, Vladimir şi Olena au făcut mai multe zile pe drum. De plecat, au plecat chiar imediat ce au început bombardamentele. „Am trecut graniţa, însă în fiecare zi noi sperăm că totul se va termina şi că ne putem întoarce acasă”, ne-au povestit. I-am întrebat cum s-au hotărât să plece. „Am plecat pentru copil”, ne spune una dintre femei, în timp ce alta ne zice cu lacrimi în ochi că au plecat pentru că soţii lor sunt mai liniştiţi atât timp cât ştiu că ele sunt în siguranţă. „Am plecat pentru că începuseră bombardamentele”, ne mai spune una dintre femei, cu gândul la părinţii care au rămas în Kiev. Deşi au prieteni în alte ţări din Europa care îi aşteaptă, speră că totul se va sfârşi repede şi vor putea să se întoarcă acasă. În timp ce vorbeam despre durerea pe care a provocat-o părăsirea familiei şi a casei, una dintre femei ne arată pe telefonul ei o fotografie cu blocul unde locuia până în urmă cu câteva zile, în apropierea Kievului. Un bloc de locuinţe care fusese bombardat şi în care nu se mai putea trăi. „Aici este casa noastră”, ne arată cu ochii în lacrimi.
„Încerc să îi ajut pe ceilalţi”
Printre persoanele care sunt găzduite la Petrova am întâlnit şi două tinere, o ucraineancă ce a fugit de război şi o belarusă care face voluntariat de câteva luni în România. Cele două s-au împrietenit şi acum lucrează ca voluntare la vama de la Sighet, din dorinţa de a face bine, simţind că binele pe care l-au primit trebuie să fie transmis mai departe.
Ola, profesoară de engleză la Kiev, ne spune că familia ei este din estul Ucrainei, din Mariupol, unde se făceau eforturi pentru evacuarea oraşului. Era stabilită în Kiev de cinci-şase ani, împreună cu soţul ei. „În momentul în care a început evacuarea la Kiev, am plecat cu un autobuz spre România. Sirenele sunau în continuu, am fost atât de speriată, încât am decis să plec. Am trecut în România în urmă cu două zile şi încă stau la graniţă împreună cu Crucea Roşie pentru a-mi ajuta poporul să fugă şi să găsească un loc sigur. Pot să le văd ochii speriaţi, încerc să le zâmbesc, să le ofer încredere că aici este sigur, pentru că de asta au nevoie acum, sunt extrem de speriaţi, acesta este adevărul. Este îngrozitor pentru că trebuie să îşi părăsească soţii şi să treacă graniţa. În sarcina mea intră acum să mă ocup de familiile despărţite”, ne spune Ola, care la rândul ei şi-a lăsat soţul la Kiev.
Fiind aproape de graniţă, durerea refugiului se alină cu speranţa că rădăcinile nu au fost tăiate complet, că încă sunt şanse de întoarcere. „Este foarte greu să înţelegi cum casa ta e distrusă acum, distrusă în totalitate. Nu e ca şi cum ţi-ai pierdut banii şi ai putea să îi recuperezi mai târziu, nu e ca şi cum trebuie să te muţi în alt apartament pentru că nu îţi mai place cel pe care îl ai. E ca şi cum ai avea rădăcinile acolo, iar copacul este tăiat. Este o mare durere sufletească, nu o înţelegi, dar e durere, nu neapărat fizică, ci una mentală, spirituală, în interior. Oamenii sunt atât de frustraţi acum, sunt confuzi, ei nu înţeleg ce va fi mâine. Ceea ce ne face să fim încrezători este legat de faptul că ştim că mâine mergem la lucru, copiii cresc, primesc educaţie, putem să ne cumpărăm mâncare… sunt planuri în mintea noastră care ne împing înainte în viaţă, ne fac să trăim, să evoluăm. Însă, într-o oră, într-un minut, într-o zi, ai pierdut totul. Mulţi oameni şi-au pierdut chiar şi familiile. Eu nu mai ştiu nimic de familia mea de trei zile, pentru că Rusia a tăiat toate legăturile cu estul Ucrainei, nu îi pot suna, nu am nici măcar o idee dacă sunt bombardamente, dacă locuinţa mea e distrusă, dacă sunt în viaţă, dacă au ce să mănânce, dacă au apă. Ştiu că nu este electricitate, poate nici hrană în frigider nu mai au, nu pot găti, este îngrozitor. Nu înţeleg ce se întâmplă şi mă simt atât de neputincioasă. M-aş duce acolo, dar partea centrală a Ucrainei este sub ocupaţie rusească şi este absolut imposibil să ajung pentru a-mi evacua familia. Este groaznic”, ne relatează Ola suferinţa pe care o îndură.
Pentru a uita de durerea ei, vrea să stea la vamă să îi ajute pe cei care vin, la fel de înfricoşaţi şi dezorientaţi ca ea. „Încerc să lucrez cât mai mult la graniţă, să ajut alţi oameni, astfel încât să pot să supravieţuiesc şi eu. Vreau să îi îmbrăţişez, să mă uit în ochii lor şi să le spun că totul va fi bine... dar nici eu nu ştiu dacă va fi. Nu ştiu ce va fi mâine cu casele, familiile noastre, dar încerc să le spun că totul va fi bine, ştiu că au nevoie de asta, aşa cum ştiu că şi eu am nevoie să cred asta. Încerc să fac tot posibilul, să lucrez din greu şi să îmi ţin mintea ocupată, pentru că altfel aş plânge, nu aş putea supravieţui. Încerc să îi ajut pe ceilalţi”.
Unii au prieteni, rude în alte părţi ale Europei spre care se îndreaptă, însă mulţi dintre refugiaţi nu au unde să meargă, nu ştiu cât vor fi ajutaţi. „Este covârşitor pentru aceşti oameni, mulţi dintre ei nici nu au fost vreodată în străinătate, în afară de asta circulă şi multe poveşti neîntemeiate de genul: «Nu merge acolo, nu te aşteaptă nimeni acolo», deoarece oamenii consideră că doar familiile le pot fi de ajutor, cum să ai încredere în alţi oameni... este o mare încercare”, ne spune Ola.
„Oamenii din România sunt atât de binevoitori”
Ola este recunoscătoare românilor care au ajutat-o, aşa cum au fost cei de la Mănăstirea Petrova, unde a fost primită cu căldură. „Eu mi-am lăsat soţul acolo, am fost distrusă de acest fapt, însă am înţeles că nu am altceva de făcut decât să plec, să vin spre România, în timp ce despre el nu ştiu ce i se întâmplă, dacă merge să lupte cu armata sau dacă va fi închis, nu ştiu ce va face acolo fără mine, aşa cum nici eu nu ştiu ce voi face fără el. Am plâns foarte mult, mă simţeam pierdută. Odată ce am trecut graniţa în România, am văzut oamenii de la Crucea Roşie, veneau spre mine şi m-au întrebat dacă pot să mă ajute cu bagajul. Eram atât de neîncrezătoare, mă gândeam cum e posibil ca alte persoane să vină în ajutorul meu, să îmi care geanta?! Ei au făcut asta şi este ceea ce vreau să fac şi eu. Ei mi-au zâmbit, m-au îmbrăţişat, mi-au dat ceva de mâncare şi imediat m-am liniştit, a fost un ajutor foarte important. Oamenii din România sunt atât de binevoitori, ei doresc să ajute cu adevărat. Nu e ca şi cum ar lucra pentru asta, ei nu iau bani pentru aşa ceva. Ei înţeleg că să îţi pierzi casa este unul dintre cele mai mari dezastre prin care poate trece cineva”.
Alături de Ola este noua ei prietenă, Eva, din Belarus, cazată şi ea la Mănăstirea Petrova, care a venit la vama Sighet pentru a lucra ca voluntar în sprijinul refugiaţilor. „În România eram deja de patru luni, făceam voluntariat pentru persoanele cu dizabilităţi. Doream să îi ajut, să fiu empatică la problemele lor, să înţeleg ce anume îi face să plângă sau să zâmbească. Când a început războiul, m-am mutat mai aproape de graniţă, astfel încât să pot fi de ajutor aici. Mai cunosc belaruşi care se implică, lucrează, ca şi mine, în alte ţări unde pot să îi ajute pe ucraineni. Nu cred că putem opri noi războiul, în schimb, cred că putem să aducem alinare acestor oameni care trec graniţa, chiar şi prin a le arăta că nouă ne pasă de suferinţa lor, că acum se află în siguranţă. După ce trec graniţa, oamenii sunt încă foarte speriaţi”, ne povesteşte Eva.
Un ajutor binevenit este şi cel sufletesc, al căldurii oferite de un zâmbet, de o îmbrăţişare, de încurajarea că totul va fi bine. „Let’s stay positive”, ne îndeamnă Eva. Acest lucru se întâmplă şi la Mănăstirea Petrova, care a rămas un pol pozitiv, un pol al binelui, sălaş de pace şi căldură sufletească pentru cei greu încercaţi, pol de iubire care trece de orice barieră lingvistică, naţională sau de altă natură, un pol al umanităţii.
