Pastorație și responsabilitate în Parohia Tamași

Se spune că oamenii, indiferent cât de mult îmbătrânesc, nu-și pierd niciodată frumu­sețea, ci doar și-o mută de pe fețe în inimile lor. De aceea, bătrânețea este iarnă doar pentru cei ignoranți și vremea secerișului pentru cei înţelepţi, cum spune un proverb evreiesc. Vârsta înaintată aduce cu sine ­însă, pe lângă suferințe fizice, boli și o ­încercare a credinței și a speranței. Din această perspectivă, pastoraţia vârstnicilor capătă o valoare specială. Adevăr de care ne-am convins în Parohia Tamași din ­Protopopiatul Ilfov Nord.

Trăim într-o societate în care demnitatea bătrâneții este nu de puține ori negată. Civilizația modernă, atât de eficientă și înaintată în unele domenii, pare astăzi a fi deranjată de boală și de senectute. Puțini dintre semenii noștri înțeleg că a fi bătrân este un dar. Părintele Patriarh Daniel spunea că „grija pentru bătrâni, pentru copii și pentru săraci arată gradul de civilizație și profunzimea trăirii creștine a unui popor”. Din acest motiv Biserica este preocupată în mod deosebit de starea de abandon social și de dezinteresul care se manifestă față de bătrâni, pe care ea îi iubește dăruindu-L pe Hristos.

Permanent alături de bătrânii satului

Recent, am vizitat Parohia Tamași, din comuna Corbeanca, a cărei biserică are trei hramuri: „Sfântul Ierarh Nicolae”, „Duminica Femeilor Mironosițe” și „Sfântul Gheorghe Pelerinul”. În această enorie cu numai 600 de familii trăiesc și mulți vârstnici, cu pensii mici sau care au rămas singuri ori au fost uitați de copiii plecați la muncă prin străinătate. Părintele Cosmin Manea este fiu al acestui sat, în care slujește din 2015, iar din 2019 este paroh. Alături de el se află părintele coslujitor Bogdan Ștefan Benchescu. Împreună gândesc forme și metode pastorale actuale, concrete, care să răspundă nevoilor și așteptărilor bătrânilor din comunitate. „Pastorația celor în vârstă este foarte importantă și reprezintă o mare provocare pentru noi, slujitorii Bisericii. De aceea căutăm să identificăm forme viabile de ajutorare și apropiere de ei, pentru a-i păstra activi în comunitatea parohială. Astfel, celor nevoiași, lunar, le oferim produse alimentare, articole de igienă și multe alte bunuri. În această muncă suntem ajutați de voluntari din parohie, tineri și copii. Socializarea este o altă formă de pastorație pe care o folosim. Atât eu, cât și părintele coslujitor îi vizităm pe cei în vârstă, care din cauza bolilor nu mai pot ajunge la biserică, discutăm cu ei, îi spovedim și îi împărtășim. Dar ne întâlnim și cu alți enoriași, oameni apropiați Bisericii, care prin activitatea lor sprijină lucrarea noastră pastorală”, ne mărturisește preotul Cosmin Manea.

Împreună cu părintele paroh i-am vizitat pe Bucur și Constantina Nistor, o familie foarte apropiată de Biserică, în a cărei gospodărie flutură pe un catarg tricolorul. „Sunt la fel de patriot cum sunt și credincios, ne mărturisește domnul Nistor. De mic am mers la biserică, am fost împărtășit. Același lucru fac și acum. Trăiesc, cum s-ar spune, tradiția! La fel și cele două fete și nepoții noștri. Acum, din cauza problemelor de sănătate, ajungem ceva mai rar la biserică. Dar nu plecăm nicăieri până nu ne facem semnul crucii, ne spunem rugăciunea de dimineața și luăm anafură. În fiecare post ne spovedim și ne împărtășim. Părintele însă ne vizitează foarte des. Și când nu poate intra la noi, ne salută din drum”, ne spune acesta.

„Domnul Bucur ne-a ajutat foarte mult. E ca un bunic al meu. Stranele din pridvorul bisericii sunt lucrate de dânsul”, ne mărturisește părintele Manea. „Noi îi spunem părintelui tot ce avem pe suflet și nu ezităm să-i cerem ajutor. Prezența preotului în viața unui bătrân este foarte importantă”, ne mărturisește și doamna Constantina.

Pe Elena Nedelcu, de 78 de ani, am găsit-o citind dintr-o veche carte de rugăciuni. Acum trei ani i-a murit soțul, este bolnavă și se poate deplasa doar cu un cadru metalic, dar și pe ea o vizitează părintele paroh. „Am o legătură foarte apropiată cu Biserica. Îi mulțumesc părintelui că mă ajută, mă spovedește și mă împărtășește. Ce m-aș face eu fără Dumnezeu și fără Maica Domnului? Seara vorbesc cu El cum vorbesc cu dumneavoastră. Mă rog la El pentru toată lumea, și pentru cei vii, și pentru cei morți. Mă rog și la Sfânta Parascheva, pentru că soțul meu era născut în ziua în care este prăznuită. Îi spun părintelui despre viața mea, despre păcatele mele, iar dânsul mă sprijină și-mi dă sfaturile cele mai bune. Îl simt ca pe un copil al meu. Păstrez de la mama cartea asta și semnele puse la rugăciunile pe care ea le spunea. Acum le citesc eu. Când termin de cusut, pentru că sunt croitoreasă, încep să citesc rugăciuni. Pentru biserică am cusut 100 de pernuțe, fețe de masă, pe care le-am împodobit cu cruci”, ne spune femeia.

„Când am venit în parohie, tanti Elena a copt un mare lighean de gogoși, pe care l-a împărțit celor aflați în biserică. Și pe dânsa o simt ca pe o bunică. De altfel îi cunosc pe mai mulți bătrâni din sat. De aceea, legătura cu ei este una specială”, ne mărturisește părintele paroh.

Vii în lucrarea lui Dumnezeu

Într-o altă parte a parohiei, într-un cartier recent înființat, funcționează Căminul pentru persoane vârstnice „Sfinţii Zaharia și Filofteia”, în care sunt îngrijiți 32 de bătrâni. Aici vine foarte des părintele paroh să vorbească, să-i cunoască pe noii săi enoriași. Am vizitat și noi căminul, în care prezența sa este constantă, vie și ziditoare, după cum ne-au mărturisit administratorii și rezidenții de acolo.

Liliana Piroșcă, asistent medical, administratorul centrului, ne-a spus: „Funcționăm în această parohie de aproape trei ani. Am lucrat 22 de ani în Italia, unde am îngrijit bătrâni în spitale din Parma și am căpătat o vastă ex­periență. Așa că am hotărât să mă întorc acasă și să fac ceva și pentru bătrânii noștri. Să aduc aici conceptul european de îngrijire a vârstnicilor, care presupune integrarea lor în societate, cu ajutorul diverselor activități, în care sănătatea, intimitatea, dar și integritatea lor să fie puse pe primul plan. Dorim să schimbăm foarte multe, dar mai ales mentalitatea personalului cu care lucrăm, care trebuie să fie prezent, să-i respecte pe cei în vârstă, să le administreze tratamentele cum trebuie, să se ocupe de socializare, de vizitele lor, așa cum se petrec lucrurile în Occident. Societatea noastră se numește «Sfântul Mina», iar numele centrului l-am pus după cel al duhovnicului familiei de la Mănăstirea «Alexandru Vlahuță» din județul Vaslui. Prin ceea ce facem aici ne-am apropiat și mai mult de sfinți și de Biserică, prin părintele Cosmin. Eu nu am văzut un om mai blând și mai calm ca dânsul. Vine la noi foarte des, ne oferă sfaturi, cu dragoste și dăruire, și ne îndrumă să rămânem vii în lucrarea lui Dumnezeu. La rândul nostru mergem cu copiii la slujbe în biserica parohială din sat. Bătrânii au mare nevoie de liniște sufletească și de înțelegere. Într-o asemenea comunitate, preotul are rolul cel mai important, și împreună reușim să facem din cămin o mare familie, un «acasă» pentru fiecare”.

„Când ajung aici, vin oameni la mine încărcați de frământări, de suferințe, uneori nemărturisite, trăite în tăcere, în smerenie. De aceea, de fiecare dată încerc să-i îmbărbătez, să-i conști­entizez că Hristos este darul cel mai mare al vieții pe care îl oferă Biserica. Înainte de Crăciun, la inițiativa administratorilor, rezidenții de aici au pregătit pachete și au venit la biserica noastră. Apoi, împreună, am mers pe la bătrâni din sat, cărora le-au oferit darurile lor, s-au cunoscut, au vorbit cu ei, s-au fotografiat, îmbărbătându-se reciproc, înfiripând chiar prietenii. Mi s-a părut un lucru extraordinar de util și frumos, care aduce bucurie și consistență misiunii noastre pastorale. Am descoperit în cămin o bătrânică atât de evlavioasă, încât și-a organizat cămăruța ca o chilie, și-a adus de acasă icoane și trăiește asemenea maicilor. Mi-a mărturisit că are două fete, una locuiește în străinătate, dar cea care a rămas în țară a cam uitat de ea. Prezența preotului în acest cămin reprezintă, din ceea ce văd eu, o bucurie, dar și un îndemn la smerenie și credință pentru majoritatea celor care locuiesc aici”, ne mai spune părintele.

Plusul pe care îl oferă preotul

În clipele petrecute printre acești bunici, l-am cunoscut pe domnul Nicolae Sârbu de 94 de ani, fost profesor de matematică la o școală din Giurgiu. De trei ani locuiește aici, împreună cu soția, care a suferit un accident cerebral, și cu două cumnate. „Avem o relație foarte apropiată cu părintele Cosmin. Dânsul ne botează, ne spovedește și ne împărtășește. Ne-am bucurat foarte mult când am mers în sat și am oferit modestele noastre atenții bătrânilor nevoiași sau bolnavi, dar și copiilor aflați în aceeași situație. Am purtat mai multe discuții lămuritoare cu părintele Cosmin și așa m-am convins că Dumnezeu este Creatorul lumii, Care are grijă de întreg universul și implicit de noi. Iar cei care Îl slujesc pe pământ sunt preoții. Ei ne îndrumă, ei ne arată calea pe care trebuie să o urmăm”, ne spune acesta.

Doamna Marilena Dumitrescu, de 77 de ani, din București, a fost asistentă de radiologie, i-a murit soțul și de un an trăiește în cămin. „Am două fete și doi nepoți, care mă vizitează când au timp. Problemele unui bătrân sunt destul de multe: singurătatea, anxietatea. Eu nu am suferit de singurătate. După ce mi-a murit soțul am locuit cu una dintre fete, după care a trebuit să plec. Aici mă simt nemaipomenit. Înainte mergeam destul de des la biserică. Dar nici acum nu am întrerupt relația cu Dumnezeu. Cu ajutorul părintelui mi-am rezolvat multe probleme, am depășit un anumit punct în care mă blocasem și m-am echilibrat sufletește, dobândind speranță. Asta înseamnă că Dumnezeu lucrează și că știe ce are nevoie fiecare”, ne-a spus aceasta.

Doamna Sanda Ioniță, din Brăila, rămasă singură, a venit aici și și-a găsit liniștea. „Discuțiile cu părintele m-au ajutat să depășesc momentele sensibile prin care am trecut după pierderea soțului. Am fost și la biserică în sat și abia aștept să mai merg!”, ne spune aceasta. La rândul său, doamna Georgeta Cochiu, de 82 de ani, din București, ajunsă aici tot după decesul soțului, ne mărturisește că se simte bine că pentru dânsa biserica este locul unde se încarcă. „Ceea ce cred eu că nu pot să duc la capăt, rugându-mă în biserică, mi se rezolvă. Cu ajutorul primit de la Dumnezeu am reușit să depășesc impasul în care mă aflam”, ne spune. Apoi doamnele Constantina Dinuță, de 90 de ani, și Ecaterina Lelia Crăciun ne mărturisesc și ele că Dumnezeu le aduce în viață pace, liniște și o nădejde.

„Părintele știe cum să vorbească, cum să asculte pe fiecare în parte. Sfaturile pe care le dă sunt cele mai importante. Când îi spovedește pe rezidenții noștri, el le ascultă durerea, și oamenii se descarcă de tot ce îi frământă. Iar prin împărtășanie se încarcă de liniște și de tot ce le este absolut necesar pentru a trăi. Și asta mie mi se pare că este cel mai mare plus, pe care noi ceilalți de aici nu putem să-l oferim bătrânilor”, ne spune și Daniel Piroșcă, coordonatorul căminului.

După o caracterizare plastică a părintelui Petru Moga, „pastorația este mai degrabă o artă decât o știință, preotul fiind solicitat să găsească soluții adecvate cazului și cazurilor, cu resurse de inventivitate asemănătoare creatorului de artă”. În acest adevăr, credem, se cuprinde și lucrarea pastorală a părintelui Cosmin Manea din Parohia Tamași.