Spaţiul şi timpul în viaţa ţăranului român

Două coordonate fundamentale cunoaşte viaţa ţăranului: spaţiul şi timpul. Ţăranul acordă timpului atenție și respect, folosind însușirile și sensul timpului. Asta pentru a-și asigura rodnicia faptelor, care presupune o disciplină și o prescripție riguroasă. Actele pozitive sunt condi­ționate de timp. Iar spaţiul este mijlocul care permite articularea unei atitudini în fața lumii și a vieții. Există timp fast și timp nefast, timp eficace și timp ineficace, timp rodnic și timp nerodnic. Sunt zile bune și zile rele. Pare că regăsim în viziunea țăranului înțelep­ciunea Ecclesiastului.

Spațiul, fie el cel material (fizic), fie cel spiritual, pentru ță­ranul român este intuitiv și concret, viu și experimental. Uneori ajunge să fie personificat. Fiind unul al realităților concrete și vii, spațiul țăranului român „creează afinități și repulsii, afirmații și negații, creează modalități diverse cu o pluritate de sensuri care dau viață și culoare tuturor lucrurilor”. El poate fi, deodată, omogen și eterogen, în funcție de locul din care este privit, din interior sau din exterior. Totodată, fiind încărcat de calități și valori specifice fiecărui loc, este un spațiu discontinuu. Prin poziții, forme și direcții, el capătă calități și valori, care sunt ale sale și numai ale sale anume. Foarte adesea țăranul folosește pentru forme denumirea de chipuri, iar chipul nu rămâne la exterior ca forma, ci spune ceva și despre ceea ce este dincolo de granița vizibilului. Și, asumându-și îndrăzneala, Ernest Bernea afirmă: „Chipul în modul țărănesc de a gândi ia sensul formei în înțeles aristotelic”. Spațiul țăra­nului este totdeauna un spațiu activ, participând de o anumită manieră la ceea ce se petrece în interiorul său. Are o unitate organică, nu mecanică.

Țăranul român, dotat cu o deosebită imaginație creatoare, încearcă să se folosească benefic de calitățile și valorile unui spațiu. Uneori și încercând să-l încarce favorabil prin manifestări ceremoniale de acte religioase, fie ele comemorative (datini și obiceiuri), fie ele integratoare într-o ordine cosmică sau socială (îndeosebi riturile de trecere). Tot prin astfel de practici se încearcă a fi protejate locurile de trecere (pragul casei, poarta, podul sau puntea, răscrucea, hotarul) care presupun anumite pericole. Un punct de trecere cu totul special este pragul bisericii, care face trecerea de la un spațiu profan la unul sacral. 

„Prins în țesătura măiastră a lumii și pătruns de credința firescului ce o străbate, omul satului nostru tradițional vede în spațiu unul dintre aspectele fundamentale ale existenței, străbătut până în cele mai neînsemnate forme de o respirație cosmică”, ceea ce face ca pentru el spațiul să ajungă a fi mijloc pentru o atitudine în fața lumii și a vieții. Lucrul acesta a ținut de altfel să-l sublinieze și Horia Bernea când a conceput expunerea sa expozi­țională de la Muzeul Țăranului Român.

Cine ignoră condiția sa de trecător prin această lume își alterează natura și deschide izvoarele răului

Viața este o oglindă a timpului care ne este dat în mod originar. Începutul și sfârșitul vieții sunt în timp. Timpul este o condiție a firii, a existenței lumii, și are caracter de lege, dincolo de puterea și voința omului. Timpul are o putere. Fără timp, lumea și viața nu ar avea sens. El constituie un cadru existențial și categoric al cunoașterii. Totodată, în preajma timpului țăranului plutește o atmosferă de mister și insesizabil. Este un timp trăit intens, încărcat calitativ, prin aceasta un timp activ. A fi presupune, în lumea aceasta, a fi în timp. Timpul are un început și un sfârșit, definitorie îi este trecerea, „e un timp ce se consumă”. Timpul trece și toate cele ce țin de timp sunt trecătoare. Trecerea presupune și schimbare, ca atare momente de criză. La țăran, trecerea impasibilă a timpului „introduce o notă de scepticism, de îndoială asupra efica­cității efortului uman”, consideră Ernest Bernea. Țăranul folosește expresia „s-a trecut” în legătură cu multe cele din viața sa materială și spirituală. Omul este conștient că trecerea aceasta înseamnă, inexorabil, și mers către moarte. Marea trecere este mereu la orizontul timpului țăranului. Ea nu reprezintă un sfârșit, ci intrarea într-o altă viață, care este caracterizată prin permanență. Cu toate acestea, îl marchează pe țăran, iar trecerea timpului spre ea îi induce o anumită tristețe. În această condiție, sufletul este împovărat, dar nu doborât, căci nu asistă decât la o stare naturală a lucrurilor. Omul care ignoră condiția sa de trecător prin această lume își alterează natura și deschide izvoarele răului. O rămânere nesfârșită în această lume este privită ca un blestem. A se vedea, de pildă, în basme și povești! Dar găsim povara unei prea lungi viețuiri pe pământ și în rugăciunea Dreptului Simeon („Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace...”). Pe de o parte, țăranul trăiește în timp, pe de alta, îl depășește prin sistemul său de credințe, printr-o bună orientare spirituală, încât reușește să învingă clipa trecătoare, să învingă efemerul, să învingă adică timpul. El unește permanent clipa cu eternitatea. Plasându-se în timp, țăranul știe că toate trebuie rânduite în timp, că fiecare lucru trebuie făcut la o anumită vreme, că nimic nu se poate face cum se cade „la întâmplare”. 

Prin Dumnezeu, ţăranul participă la etern încă din această viaţă

Țăranul sesizează existența tim­pului-fenomen și a tim­pu­lui-veac. A fi în timp înseamnă pentru român a fi în veac. Apropiat de el, veacul este altceva decât timpul istoric, fiind încărcat cu o notă de misticism. El este o contrafață a unei alte existențe. Ființarea în veac spune că lucrurile sunt, în același timp, trecătoare (ca fenomene) și eterne (ca sens). Sunt în timp, dar sunt și dincolo de timp, căci, într-un fel, participă deja la eternitate din vremea efemerității lor. Eternitatea se explică prin existența lui Dumnezeu. Prin faptul că-L are pe Dumnezeu și comunică cu El, țăranul participă la etern din această viață. Se poate spune că pentru țăran între timp și eternitate nu este o separare și nici o excludere. El trăiește într-o perspectivă a eternului, ceea ce îi rezolvă principalele probleme legate de timp: a începutului, a sfâr­șitului și a nesfârșitului, a morții. Pentru țăran timpul se întinde și curge între facerea lumii și Judecata de Apoi, ceea ce corespunde învă­țăturii Bisericii. Dacă timpul istoric științific este lipsit de viață, timpul-veac al țăra­nului este viu, concret, complex, organic, divers, bogat, colorat și activ, lucru care se vădește și din terminologia folosită în legătură cu el. Este un timp calitativ. Din el răzbate un suflu tainic. Este măsurat „mai mult cu sufletul” decât cu ceasul. Memoria are un rol decisiv, căci ea fixează timpul. Raportul dintre timp și veșnicie este unul biunivoc: prin timp se exprimă veș­nicia și prin veșnicie se între­ține, se alimentează timpul.

Trecutul e depozitul timpului, prezentul, un imediat trăit, iar viitorul ceva posibil, doar gândit

În ceea ce privește diacronia timpului, trecutul, prezentul și viitorul, printr-o dialectică specială a spiritului, sunt strânse la țăran într-un tot organic. Veacul este cel care leagă trecutul și viitorul într-un prezent continuu. Accentul cade totdeauna pe trecut, care reprezintă un fond generativ inițial și se impune obiectiv, în timp ce prezentul este imediatul trăit, iar viitorul ceva posibil, deocamdată doar gândit. Trecutul, ca un fel de depozit al timpului, este cel care toarce firul tradiției. Este o tradiție vie, care, printr-o dinamică specială a fenomenelor, duce la dublul caracter al obiceiului, anume de a fi deodată conservator și creator. Trecutul deține într-un chip misterios timpul, ca un sâmbure care deține de la început floarea și fructul. Din el își trag existența prezentul și viitorul. Spiritul generator al Genezei se manifestă în chip universal și în zilele noastre. Lucrurile se pot schimba în formă, dar în fondul lor, în legea lor rămân aceleași. Prezentul reprezintă mai degrabă un fel de articulație a trecutului și a viitorului. Deși aparent la îndemână, el se lasă greu surprins și definit. Viitorul este cel care duce la împlinire lucruri promise puse de la început. Există o trecere regresivă: viitorul se obiectivizează și devine prezent, iar prezentul se spiritualizează, se transfigurează și devine trecut. Țăranul român vede curgerea timpului în desfă­șurare ciclică. Trecutul și viitorul se întâlnesc, în limita lor extremă, în eternitate.