Luna decembrie este pentru societatea noastră o reîntâlnire cu martirii libertăţii. În fiecare an suntem îndemnaţi să revizităm un loc al memoriei care ne vorbeşte despre datoria noastră de creştini implicaţi în societate: Revoluţia Română din 1989.
Evenimentele dintre 16 decembrie 1989 şi 15 iunie 1990 sunt analizate de istorici şi politologi ca fiind un amestec de revoluţie, revoltă populară şi lovitură de stat. Adevărurile istoriei faptice par să ne scape de sub simţuri, dar sensul istoriei în creştinism ne direcţionează interesul spre alte înţelesuri ale evenimentelor de atunci. Imaginea tinerilor împuşcaţi pe străzile oraşelor şi a părinţilor care-şi plâng în fiecare an copiii-martiri domină conştiinţa vizuală a celor care au sensibilitatea suferinţei întru nădejdea Învierii. În decembrie 1989, răul a fost pentru moment învins, dar preţul plătit a fost cel mai mare dintre toate ţările eliberate de sub jugul sovietic. În România am avut singura revoluţie sângeroasă din sud-estul Europei, ceea ce ne arată că schimbarea elitelor s-a negociat foarte dur, iar tinerii morţi au fost doar o monedă de schimb rapid devalorizată pe piaţa politică. Răsturnarea regimului comunist rămâne, însă, un moment de mare importanţă pentru politica românească şi pentru structura unei societăţi care, cu mici excepţii, se încăpăţânează să-şi uite fondatorii. La 21 de ani de la Revoluţie ştim că regimul s-ar fi schimbat oricum, că înţelegerile dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush senior s-ar fi materializat oricum, dar parcă refuzăm să înţelegem că martirii Revoluţiei sunt martirii lui Hristos şi că ei au biruit cea mai puternică prezenţă a diavolului în istorie.
Maxima secularizare
Aducându-ne aminte de atitudinea regimului comunist faţă de Biserică, suntem înclinaţi să repetăm şablonul că am avut parte de un regim socio-politic ateu. Într-adevăr, comunismul românesc a scos religia din şcoli şi în locul Sfintei Scripturi ne-a pus pe bancă manualul de istorie materialistă, iar în locul presei bisericeşti atât de puternice în perioada interbelică ne-a servit "Tânărul leninist". Cu toate acestea, perversitatea regimului a constat în primul rând în faptul că a căutat să se substituie el însuşi creştinismului, caricaturizând religia: avem o Casă a Poporului în locul Catedralei Mântuirii Neamului, 23 august în locul pelerinajelor, textele oficiale ale partidului în locul Sfintei Scripturi, îndoctrinarea "omului nou" comunist în locul ascezei creştine etc. Astfel, regimul totalitar de inspiraţie creştină s-a comportat ca o putere pastorală de tip secular, înlocuind tiparul liberalismului modern care stabilise un raport de reprezentare politică între cetăţeni şi guvernanţi.
Necesitatea instaurării "dictaturii proletariatului" teoretizată de Karl Marx a condus elitele comuniste la o formulă de guvernare care imită puterea pastorală cu care sunt înzestraţi doar ierarhii Bisericii. Aşa cum creştinismul este o religie a voinţei lui Dumnezeu, în care Hristos este Păstorul cel Bun Care poartă turma spre Împărăţia cerurilor, tot astfel comunismul este o religie a voinţei Partidului-Stat care poartă societatea spre "cerul nou şi pământul nou" al păcii eterne, a lipsei luptei de clasă. Sectarizarea Bisericii Catolice în perioada reformei a dus la secularizarea Statului şi la o continuă subordonare a vieţii umane scopurilor economice. Industrializarea a schimbat ethosul comunităţilor tradiţionale, liberalismul şi socialismul au produs separaţia Bisericii de Stat, dar comunismul a fost primul care şi-a propus să desfiinţeze orice urmă de credinţă atingând maxima secularizare.
Puterea pastorală
Pastoratul creştin, pe care Sfântul Grigorie de Nazianz îl numeşte "arta artelor" şi "ştiinţa ştiinţelor", este misiunea de a guverna turma primită de ierarh din mâinile lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor fiecăreia dintre oile ce o alcătuiesc. Primul păstor creştin este Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care se sacrifică pe Cruce pentru a readuce la Dumnezeu turma pierdută: "Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus" (Epistola către Evrei 13, 20). Apostolii devin şi ei păstori, încredinţându-li-se câte o turmă de care vor da seama: "Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El i-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi i-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele." (Evanghelia după Ioan 21, 15-17). Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii devin şi ei păstori ai turmei lui Dumnezeu, aşa cum îi numeşte pentru prima dată Sfântul Grigorie cel Mare în Regula pastoralis. Puterea de a boteza este aceea de a primi noi membri în turmă, Sfânta Euharistie este hrana turmei, iar prin Taina Spovedaniei oile rătăcite sunt reintegrate în turmă. Astfel, puterea religioasă este o putere pastorală.
Statul păstor
Michel Foucault a prezentat în cursurile sale de la Collège de France diferenţele dintre puterea pastorală exercitată în câmpul religios şi puterea pastorală secularizată de filosofia comunistă şi aplicată de regimurile sovietice. Cea din urmă goleşte puterea harică bisericească de transcendentul ce-i oferă substanţă, dar îi păstrează caracteristicile exterioare. Păstorul creştin nu este omul legii, pentru că nu el este autorul Legii, ci Dumnezeu. El are sarcina să facă cunoscută Legea lui Dumnezeu, hotărârile Bisericii etc., dar nu el scrie sau spune Legea Divină. Însă întreaga voinţă a credinciosului (a celui din turmă) este modelată de voinţa păstorului său într-un nou tip de conduită. La limită, este vorba aici de o supunere pură şi necondiţionată. El nu se supune unui set de reguli scrise, ci mai degrabă voinţei păstorului care ştie mai bine decât el Legea. Creştinismul este, deci, mai întâi o religie a voinţei lui Dumnezeu şi mai apoi a legii (cum este cazul iudaismului). Prin urmare, relaţia păstorului cu oaia este una de dependenţă totală, fapt pe care îl putem înţelege cel mai bine în mediul monastic: votul ascultării depline presupune faptul că viaţa întreagă a unui monah este dirijată de duhovnic în toate detaliile ei. De multe ori, este vorba de o încercare a absurdităţii: monahul este întrerupt dintr-o activitate a priori mai importantă pentru a face un lucru care poate părea absurd, dar care în realitate are rolul de a-i întări voinţa.
Prin urmare, păstorul în ipostaza de duhovnic trebuie să ştie totul despre viaţa fiecăreia dintre oile din turma sa. În acelaşi fel, suveranul comunist recurge la spovedania supuşilor săi (prin organele Securităţii în cazul românesc) şi tot el are monopolul interpretării datelor obţinute. La fel cum păstorul creştin are ca obiectiv mântuirea turmei sale, adică trebuie să vegheze ca toţi credincioşii să se supună voinţei lui Dumnezeu şi să cunoască Adevărul, tot astfel păstorul comunist îşi propune ca voinţa antispirituală să-i fie ascultată şi urmată. La fel cum creştinismul implică distrugerea eului egoist pentru a-i urma lui Hristos, comuniştii au pretins distrugerea eului tradiţional românesc înzestrat cu credinţă pentru înfăptuirea "socialismului real".
Aşa cum creştinismul este o religie a voinţei lui Dumnezeu, în care Hristos este Păstorul cel Bun Care poartă turma spre Împărăţia cerurilor, tot astfel comunismul este o religie a voinţei Partidului-Stat care poartă societatea spre "cerul nou şi pământul nou" al păcii eterne, a lipsei luptei de clasă."
(Va urma)
