Şansa de a ne pregăti pentru marea trecere

Ce facem dacă astăzi aflăm că suntem în stadiul final al unei boli terminale? Unde ne ducem mai întâi? La preot? La psiholog? Facem o listă cu ultimele dorinţe sau ne îngrijim de suflet? Dar dacă unul dintre membrii familiei noastre se află într-o asemenea situaţie? Cum să ne comportăm cu el? Îi spunem adevărul sau îl lăsăm să creadă că se va vindeca, de teama unui suicid sau altă nebunie? De fapt, cum ar trebui să ne prezentăm în faţa morţii? Cum ne pregătim pentru acest ultim examen?

Multe gânduri vin în mintea omului bolnav. Dar cel mai important trebuie să fie cel legat de suflet şi de întâlnirea cu Dumnezeu. Gânduri precum agoniseala de-o viaţă, rangul social şi tot ceea ce semnifică viaţa materială ar trebui să pălească în faţa grijii pentru suflet şi mântuirea lui. Şi tocmai pentru ca despărţirea să nu fie prea grea, Hristos ne învaţă de două milenii să priveghem că nu ştim când vine ceasul.

Părintele Horia Nicolae Prioteasa este preot de caritate la Biserica "Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian" din cadrul Institutului Clinic Fundeni din Bucureşti şi cunoscător al multor oameni bolnavi în stadiu terminal. Comportamentul bolnavilor în faţa morţii, spune părintele, este caracterizat de raportarea lor faţă de Dumnezeu. Pentru cei neîncrezători în existenţa lui Dumnezeu moartea este o suferinţă în singurătate, cu toate că familia este aproape de ei. "Nu vor să vadă pe nimeni; nici preotul, implicit nici Spovedania, Împărtăşania sau Maslul. Şi din cauza aceasta vor muri singuri, pentru că ei cred numai în actul medical, chiar dacă văd cu ochii lor că starea de boală se înrăutăţeşte. Din păcate, dacă nu va exista o pocăinţă cu adevărat, ei vor muri în păcatele lor. Şi pentru familie durerea va fi mai mare, pentru că sufletul este nepocăit şi neîndreptat."

Dar pentru cel care crede în realitatea Învierii şi vieţii veşnice, trecerea dincolo se face în pace şi cu speranţă. Un lucru esenţial este şi aflarea adevărului despre stadiul bolii de către suferind. Sub nici o formă nu trebuie ascuns acest lucru. "Bolnavul trebuie să ştie cât de grav este şi, pentru că familiei îi este greu să facă anunţul, lasă totul în seama medicului", spune pr. Horia Nicolae Prioteasa. "Atunci când medicul dă vestea, familia trebuie să fie prezentă. În cazurile mai dificile este recomandabil să se apeleze şi la psihoterapeut, dar şi la părintele duhovnic, aceştia ajutându-l foarte mult", adaugă psihologul dr. Mihaela Sahlean de la Clinica Medlife din Bucureşti.

Frica de moarte

Psihoterapia îi poate ajuta pe cei care nu suportă uşor şocul iminentei morţi, mai ales pe cei care nu vor să audă de preot. Unii dintre ei ajung şi la cazuri de suicid. Părintele Prioteasa susţine că asemenea fapte apar la cei lipsiţi de credinţă, care "intră într-o stare total debusolată, au o mulţime de gânduri legate de moarte, de adâncimea gropii, de pământul care va veni peste ei, adică o lucrare a diavolului". Psihologul Mihaela Sahlean a observat că asemenea situaţii se întâlnesc mai des la "oamenii care au sentimentul că ei decid totul în viaţa lor, care nu au înţeles că decizia vieţii şi a morţii nu le aparţine. Trebuie ajutaţi să înţeleagă lucrul acesta. Numai Dumnezeu dă viaţa, numai Dumnezeu ia viaţa. Nu ai voie ca tu să iei viaţa".

Trebuie să privim viaţa ca pe o călătorie şi, ca orice călătorie, undeva trebuie să se termine, îşi sfătuieşte pacienţii psihologul clinician Mihaela Sahlean. Oamenii care înţeleg viaţa în sensul ei cel mai profund înţeleg implicit şi finalul acesteia. "Există şi persoane care au un ataşament excesiv faţă de viaţă sau faţă de bunurile materiale, se despart greu de toate acestea şi aşa apare frica de moarte. Moartea nu este o pedeapsă, ea nu trebuie percepută aşa. Cea mai periculoasă moarte, din punctul meu de vedere, este moartea credinţei. Nu ştim niciodată momentul când plecăm, dar trebuie să avem temele făcute, pentru că este singurul examen serios pe care îl avem de dat. Este un examen la care nici nu putem copia, nici nu ni se pot pune vorbe bune, este un examen pe care îl dăm în faţa Tatălui Ceresc", mai spune psihologul.

Familia se roagă şi posteşte

"Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată", aşa cum auzim la Sfânta Liturghie, îşi doreşte fiecare credincios. Iar faptul că Dumnezeu îi lasă bolnavului ceva timp până la întâlnirea cu El este tocmai urmarea acestei cereri. "Când suntem în cunoştinţa acestui moment devenim mai înţelepţi decât am fost toată viaţa. Avem şansa, primită de la Dumnezeu, de a ne împăca cu noi şi cu ceilalţi, avem timp să ne spovedim şi să ne împărtăşim, şi să plecăm, poate, mai împăcaţi decât acele persoane cărora li se întâmplă fără să ştie", crede Mihaela Sahlean. "Este o şansă pentru om de a şti că pleacă din lume, pentru că are timp de pocăinţă, să conştientizeze că mai are nişte paşi prin care el poate să se pocăiască de păcatele pe care le-a făcut. Este o şansă imensă, faţă de o moarte năprasnică, neaşteptată, accidentală. Bolnavul credincios ştie de moarte, de înviere, de judecata particulară şi universală, are un duhovnic, nu este singur, familia este aproape, şi altfel se concentrează la aceste ultime zile, săptămâni sau luni", spune părintele Prioteasa.

"Familia celui bolnav trebuie să vină în ajutorul bolnavului. De la prezenţa în jurul muribundului pe tot parcursul ultimei perioade de viaţă până la rugăciunea şi postul pentru mântuirea sufletului său", mai spune părintele.

Cum se pregăteşte creştinul

Părinte Horia Nicolae Prioteasa, ce ar trebui să facă omul când află că e pe moarte?

Trebuie să se ocupe de vindecarea sufletului. Să nu intre în nici un fel de panică, ştiind foarte bine că ceea ce contează este valoarea sufletului. Trebuie să conştientizeze cât poate, pe moment, lucrul acesta şi să aibă o rugăciune curajoasă: "Doamne, dacă voieşti să mai trăiesc, ridică-mă din patul neputinţei, iar dacă nu, primeşte-mă întru Împărăţia Ta". Bineînţeles, toate celelalte rugăciuni (paraclisele şi toate rugăciunele către Maica Domnului şi către toţi sfinţii) trebuie luate la rând, astfel încât să se împrietenească cu sfinţii. Înainte de asta să fie aproape de îngerul păzitor. Există "Canonul către îngerul păzitor", unde aflăm purtarea de grijă a îngerului păzitor, ocrotirea lui până la mormânt şi trecerea la cele veşnice. Nu o să mai poată posti, dar să se roage, pentru că rugăciunea este esenţa. Spovedania completă, bob cu bob cum se spune, Taina Sfântului Maslu şi Sfânta Împărtăşanie. Prezenţa la Biserică, când se poate, ascultarea cântărilor bisericeşti, îndepărtarea faptelor distrugătoare de suflet, pentru ca trecerea să o facă liniştit, împăcat cu toată lumea, dar mai ales cu Dumnezeu.