Săracii copii bogaţi

În ultimele luni, mass-media nu a contenit cu prezentarea infracţiunilor comise de odraslele unor demnitari. Gravitatea lor, care a şocat opinia publică, conform specialiştilor, defineşte un fenomen în desfăşurare. Care sunt soluţiile eficiente pentru eliminarea acestor abuzuri din societatea românească, aflăm de la preotul Vasile Gavrilă şi de la psihologul Carmen Lucov.

Rănirea şi accidentarea unor persoane, falsificarea de carduri şi fraudarea a zeci de milioane de euro sunt câteva dintre faptele comise de copiii de bani gata ai unor persoane cu funcţii publice din România. Protejaţi de numele şi influenţa tatălui primar, ale bunicului procuror sau ale mamei senatoare, aceşti tineri fac legea după bunul plac în comunităţile din care provin. Tipic societăţii conservatoare în care trăim, presa, ca şi opinia publică, se mulţumeşte să stârnească discuţii pline de revoltă şi indignare, într-o manieră de multe ori păguboasă, fără să ofere şi soluţii la asemenea situaţii.

"În primul rând, părinţii au nevoie de ajutor"

Cum "aşchia nu sare departe de trunchi", unii dintre tinerii delincvenţi nu se deosebesc foarte mult de propriii lor părinţi. Sunt rezultatul "educaţiei" acestora şi al exemplului personal oferit de părinţi. Otrăviţi de gustul banului şi al puterii, înşişi părinţii au nevoie de ajutor. "Trebuie să conştientizăm că o astfel de problemă nu este a unei singure familii, ci a întregii societăţi şi ar trebui să ne preocupe pe toţi. Este păgubitor să arătăm cu degetul şi doar să condamnăm. Trebuie, întâi de toate, să vedem care sunt cauzele, iar responsabili de cele întâmplate în exemplele de faţă sunt părinţii. În primul rând, ei trebuie ajutaţi. Apoi, trebuie ajutaţi copiii. În calitate de duhovnic, pot spune că drame de acest gen sunt foarte multe. De multe ori, copiii sunt abandonaţi, sunt condamnaţi de propriii părinţi. Aceşti părinţi trebuie să se lase ajutaţi de societate, de atitudinea publică, nu trebuie izolaţi, pentru că ei oricum se izolează în drama lor. Biserica trebuie să se implice tot mai mult, trebuie să dăruiască valori spirituale, deoarece societatea are nevoie de o înzdrăvenire duhovnicească. Dacă ajutorul preotului este refuzat, atunci e cazul să intervină educatorii, psihologii, sociologii, care pot intra în dialog cu aceşti oameni. Înainte de a exista o şcoală a copiilor, cred sincer în existenţa unei şcoli a părinţilor", spune părintele Vasile Gavrilă, de la Biserica "Sfântul Nicolae - Rusă" din Bucureşti.

Fericirea aparentă

Aparent nişte fericiţi ai sorţii, aceşti tineri sunt candidaţii unei existenţe ratate. Lipsiţi la un moment dat de ajutorul blazonului familiei, ei ajung să facă rău celor din jurul lor şi să se autodistrugă. Legea compensaţiei îi conduce pe calea violenţei, a drogurilor, a alcoolismului etc.

Chiar şi aşa, "sunt convinsă că aceşti copii pot fi ajutaţi. În funcţie de gravitatea faptelor fiecăruia, sunt supuşi unor mijloace de coerciţie, unele mai blânde, altele mai puţin blânde. În plus, trebuie să li se ofere un suport de specialitate şi să fie susţinuţi de familie. Iarăşi cred că un tată care nu a ştiut să pună punct acestor derapaje comportamentale la momentul potrivit, dacă doreşte ajutor şi are nevoie de el, sigur că şi el poate fi implicat într-un program specializat. A-i pune la stâlpul infamiei, nu este neapărat o soluţie. Oferindu-le ajutor, arătându-le şi explicându-le cum se procedează, aceasta este soluţia", este de părere Carmen Lucov, psiholog.

Copil sărac, copil bogat

Departe de a-i transforma în victime, aceşti indivizi, deopotrivă copii şi părinţi, sunt demni de milă. În pofida posibilităţilor materiale, sunt incapabili să-şi trăiască viaţa cu demnitate, ceea ce îi plasează în categoria dramelor familiilor dezorganizate. Extremele nu fac decât să înăsprească sufletul unui om.

"Aceşti copii se aseamănă cu acei copii din familii sărace, private de educaţie, marcate de divorţ, de brutalitate, de beţii. Lipsiţi de o educaţie spirituală, aceşti copii se sălbăticesc. Unii părinţi cred că este suficient să le dea bani copiilor, să îi încredinţeze unor instituţii de învăţământ, unor fundaţii sau bone, pe când celor mici le lipseşte afectivitatea părinţilor şi, mai mult decât atât, le lipseşte exemplul pozitiv al acestora, inclusiv în sensul respectului faţă de oameni, al moralităţii", adaugă părintele Gavrilă.

O meserie unică

Ceea ce mulţi părinţi par să ignore cu desăvârşire este prezenţa continuă, atât de binefăcătoare, în viaţa copiilor lor. Preocupaţi de grijile materiale, cei mari nu mai sunt atenţi la dobândirea unei scări valorice din punct de vedere spiritual, uman a propriilor copii. Responsabilitatea părinţilor este uriaşă. Viitorul copiilor va depinde de gradul de implicare a părinţilor în educaţia şi formarea lor.

"Meseria de părinte este cea mai grea meserie din această lume, iar lucrul acesta nu se învaţă la nici o şcoală din lume. Părintele e nevoit să facă o echilibristică între ascensiunea pe linie profesională - unde nu te iartă nimeni şi unde trebuie să ţii pasul tot timpul - cu viaţa de familie, viaţa personală - prieteni, relaţii. Se pare că în cazurile de faţă a primat profesionalul, în detrimentul familiei, mergându-se pe ideea că cei mici vor creşte oricum şi dacă au mijloacele materiale necesare pentru a-şi putea permite orice îşi doresc, este suficient şi asta va suplini o educaţie solidă, echilibrată. Însă nu este aşa. Partea afectivă este foarte importantă şi nu este suficient să dai unui copil numai bani. Copilul trebuie să se simtă ocrotit, sprijinit şi până la urmă să lupte pentru fiecare lucru pe care îl primeşte şi să-l aprecieze", încheie Carmen Lucov.