Schimbarea numelui nu este o practică creştină

Schimbarea numelui a devenit astăzi o realitate foarte răspândită. Conform Direcţiei generale de evidenţă a persoanelor, anual, aproximativ 1.000 de români îşi schimbă numele din diverse motive: înfierea unui copil, după divorţ, din cauza ironiilor celor din jur etc. Din ce în ce mai mulţi însă, doar pentru simplul motiv că aşa este mai "cool". Are acest obicei vreo semnificaţie specială din punct de vedere creştin? A existat de-a lungul veacurilor o practică în Biserică în acest sens? Este păcat să-ţi schimbi numele pe care l-ai primit la botez? Iată numai câteva întrebări asupra cărora trebuie să medităm ceva mai mult, deoarece prin noi şi prin numele noastre ne oferim până la urmă ca jertfe vii în mâinile Domnului.

Astăzi, aproape nu mai surprinde pe nimeni faptul că mulţi conaţionali se ruşinează cu numele pe care le-au primit la botez sau chiar cu numele pe care le moştenesc de la părinţi. Şi foarte puţini îşi pot motiva credibil opţiunile. Adesea, se practică acest lucru în rândul vedetelor care nu se mai simt bine în propriile lor identităţi şi atunci recurg la schimbarea numelui, de cele mai multe ori numai pentru faptul că aşa este "cool". Foarte des, actori, cântăreţi etc. în vogă devin motiv de schimbare a numelui, fără, evident, să se modifice ceva în personalitatea celor care le "fură" apelativele. Sunt însă şi situaţii în care schimbarea numelui are alte cauze. De pildă, alungarea consecinţelor, uneori fatale, produse de "urmăritorii demonico-microbieni". Altfel spus, "păcălirea" spiritelor rele sau a bolilor, conform unor practici şi credinţe populare încă destul de active în multe zone ale ţării. Personal, am cunoscut asemenea cazuri, iar cei "botezaţi a doua oară" susţineau că numai astfel au scăpat de blesteme sau de boli aparent incurabile. Sunt însă şi situaţii în care schimbarea numelui este doar un moft al copilului sau al părintelui, acceptat cu uşurinţă. De pildă, l-am întrebat la un moment dat pe un tată de ce i-a schimbat numele fetei sale, aproape de adolescenţă, din Teodora în Oana, şi mi-a răspuns că nu-i mai plăcea copilei numele pe care îl primise la botez. De foarte multe ori, aceste schimbări nu sunt numai formale. Ele se operează în actele de identitate.

Prin nume şi prin noi înşine ne identificăm la Domnul

Din punct de vedere creştin, problematica în discuţie este o chestiune mai greu de abordat, pentru că exprimările teologice în acest sens sunt puţine. În Vechiul Testament, ca şi în alte culturi vechi, există o strânsă legătură între sufletul cuiva şi numele acestuia. Personalitatea, cu toate particularităţile şi energia ei, este într-un anumit sens prezentă în nume. "A cunoaşte numele unei persoane înseamnă a dobândi putinţa de a pătrunde în adâncurile fiinţei ei şi de acolo să intri în relaţie cu ea", spune Înalt Preasfinţitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia. De aceea, o schimbare a numelui înseamnă o schimbare hotărâtoare în viaţa unui om. În tradiţia ebraică, a invoca numele unei persoane înseamnă a o face prezentă efectiv. Iată de ce numele are o importanţă cu totul specială.

Înalt Preasfinţia Sa mai spune "că tot ce este adevărat în cazul numelor omeneşti este adevărat la un nivel incomparabil mai ridicat în cazul Numelui dumnezeiesc" şi, pe cale de consecinţă, "a invoca Numele lui Dumnezeu cu atenţie şi în mod deliberat înseamnă a te duce pe tine în prezenţa Lui, a te deschide faţă de energia Lui, a I te oferi ca un instrument şi ca o jertfă vie în mâinile Lui". De aici, importanţa covârşitoare a numelui fiecăruia dintre noi.

De la Saul la Pavel, doar din considerente misionare

Nu există în Sfânta Scriptură nici un exemplu de schimbare a numelui pentru motive religioase sau de orice altă natură. Nici măcar la Botez nu s-a schimbat numele, "ci s-a înnoit numele avut înainte de înnoirea Botezului. Faptele Apostolilor sunt mărturia acestei afirmaţii, acestui adevăr biblic", afirmă părintele protopop Silviu Petru Pufulete, de la Parohia "Sfântul Gheorghe" din Londra, care aparţine de Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, printre puţinii teologi români care au abordat problema în discuţie. Unii ar putea spune că însuşi Apostolul Pavel şi-a schimbat numele, de vreme ce el se numea Saul. Acest lucru s-a întâmplat după ce a devenit misionar. Dar şi-a schimbat el cu adevărat numele? Putem vorbi mai degrabă de o adaptare a numelui lui la noile condiţii de cultură şi civilizaţie, practică pe care o întâlnim şi în Vechiul Testament. Părintele Pufulete dă în acest sens exemplul fiilor lui Iuda care, atunci când s-au aflat în slujba lui Nabucodonosor, au adoptat nume paralele, dar şi-au păstrat numele care arătau originea lor etnică, şi mai ales religioasă.

În cazul lui Pavel, în lumea ortodoxă, sau Paul în cea catolică, numele nu a fost schimbat, ci tradus din ebraică în limba greacă şi latină.

Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos l-a chemat pe numele său, Saul, pe drumul Damascului, fără să-i ceară vreodată să-şi schimbe numele. Mântuitorul i-a înnoit însă numele, din Saul Prigonitorul în Saul Apostolul. Abia în timpul primei sale călătorii misionare, în insula Pafos, după întâlnirea cu proconsulul Sergius Paulus, din motive practice şi misionare, Saul s-a numit Pavel.

Petru, nimic altceva decât un calificativ explicativ

Un alt caz celebru este cel al Apostolului Petru, care la naştere purta numele de Simon. Lui i-a schimbat, cu adevărat, Iisus numele, atunci când i-a spus Petru? Şi în acest caz nu avem de-a face cu o schimbare de nume, ci de o adăugare de nume nou şi calificativ la numele original. În acelaşi context, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, sunt numiţi "Boanerghes, adică fiii tunetului" (Marcu 3, 17).

În cazul lui Petru, este foarte posibil ca Mântuitorul să-i fi adăugat acest nume pentru că în Sfintele Evanghelii şi în Faptele Apostolilor sunt mai multe persoane cu numele de Simon, Petru fiind doar un calificativ explicativ. De altfel, Petru se pare că a primit acest nume ceva mai târziu, deoarece avea deja un calificativ explicativ, "fiul lui Iona", iar scopul a fost acela de a arăta misiunea lui şi a celorlalţi apostoli în lucrarea Bisericii. Trebuie să remarcăm că şi după Învierea Mântuitorului, Acesta i se adresează lui Petru cu numele lui original, de naştere, adică Simon.

Mântuitorul Iisus Hristos nu a schimbat nimănui numele

"Mântuitorul Iisus Hristos nu a schimbat numele nici unui apostol la alegerea lor. Numele pe care ei le-au primit la naştere au rămas şi numele cu care ei

s-au născut, prin alegerea apostolică, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Tradiţia apostolică şi postapostolică s-a îndepărtat de numele autentic, în cazul lui Simon-Petru apostolul, şi s-a oprit la numele Petru apostolul poate şi din motive misionare.

După uciderea arhidiaconului Ştefan cu pietre a început înprăştierea creştinilor şi separarea lor, duşmănoasă uneori, de iudaism. Numele de Simon, nume autentic evreu, şi asocierea lui Simon-Petru apostolul cu tăierea împrejur au condus la adoptarea numelui de Petru apostolul, care are rezonanţă eclezială şi misionară, deci neiudaică.

Am mai putea adăuga că schimbarea numelui astăzi nu este o practică în religia creştină, ci ea este determinată de situaţii de excepţie, iar consecinţele, din punct de vedere religios, sunt mai greu de contabilizat, având în vedere că de nume sunt legate valorile personale, personalitatea individului. Şi, aşa cum sublinia şi Mitropolitul Kallistos Ware, "tot ce este adevărat în cazul numelor omeneşti este adevărat la un nivel incomparabil mai ridicat în cazul Numelui dumnezeiesc". Altfel spus, adevărul numelor noastre este adevăr din adevărul numelui Domnului, de unde şi valoarea sacră a ceea ce ne identifică la faţa Lui", a spus părintele protopop Silviu-Petre Pufulete.