Dacă am putea accepta că avem nevoi mari ascunse sub aşteptări mici, ne-am poziţiona mult mai corect faţă de noi, de ceilalţi şi chiar faţă de propria viaţă. Dacă am înţelege mai bine ce urmărim prin ceea ce facem, în ce punct din noi dorim să ajungem prin fiecare gest către lumea exterioară şi cea interioară, am aprecia mult mai corect atât coerenţa drumului, cât şi rezultatele atinse.
Cu nenumărate prilejuri am auzit povestea unor motive aparent minore, care se manifestau exact ca buturuga mică ce răstoarnă carul mare. Cum un telefon care nu a mai sunat, o scrisoare care a fost prea mult amânată sau un cuvânt care nu a mai fost spus cum era aşteptat au declanşat veritabile războaie şi au nimicit ca o tornadă câmpuri de pace ce înainte păreau de neatins. Deopotrivă pentru toţi cei implicaţi, lucrurile nu puteau fi satisfăcător explicate şi înţelese. Aceste episoade, care cel mai adesea se terminau cu verdicte de caracter şi cu o durere greu de îndurat, nu aduceau înţelegere asupra celor trăite şi implicit nu instaurau pacea care vine prin vindecare.
Nevoile noastre sunt foarte întinse şi adânci, asemenea unor lacuri de munte sau chiar a unor oceane, iar dacă noi le ascundem sub cuvinte neclare, nu facem decât să ne arăm propriul câmp de suferinţă. Pentru a da un exemplu concret, să ne raportăm la o tânără soţie care, întrebată ce aşteptări are de la soţul său, a răspuns: "să fie un om bun şi să mă iubească". O primă problemă vine din înţelegerea cuvintelor cheie din aşteptările ei. Ce înţelege ea însăşi prin a fi om, prin a fi bun şi prin iubire. Aici, din start se deschid trei mari câmpuri de posibilităţi, care ascund nevoi ce se cer împlinite. Din discuţia cu ea am înţeles că vede omul ca fiind o sumă de calităţi, care includ şi bunătatea, şi capacitatea de a dărui iubire, deci putea formula iniţial aşteptarea ca: "să fie om". Util de precizat este că persoana întrebată nu a vorbit nimic despre defectele care sunt inerent incluse în condiţia de om, adică s-a raportat în principal la calităţi, chiar dacă, întrebată, a admis posibilitatea reală a existenţei acestor imperfecţiuni de caracter, învăţate sau moştenite.
Care sunt nevoile pe care doreşte să şi le împlinească?
Nevoia de a fi acceptată aşa cum este ea acum. Dar putem spune cu certitudine cum suntem noi acum, cine suntem, ce scop avem în viaţă, ce răni avem de vindecat, ce scheme mentale rulează în mintea noastră pe baza credinţelor adoptate?
Nevoia de a nu fi abandonată. Această nevoie avea rădăcini în mica copilărie, când a trăit starea de abandon, care a generat apoi o credinţă pentru a fi acceptată şi integrată de mintea unui copil. Această credinţă i-a generat în viaţă scenarii dureros repetate de abandon, din partea prietenilor, a familiei, persoana încercând repetat să găsească acel om, care, acceptând-o aşa cum ea este, să nu o mai părăsească, să rămână cu ea, pentru a vindeca prin statornicie şi fidelitate răni vechi, dar încă noi.
Nevoia de a fi iubită. Dar ce înţelege ea prin iubire? Ce înţelege el prin iubire? Definiţiile pot fi foarte diferite şi, chiar dacă ar suna identic, înţelegerea nu mai este la fel, pentru că având creiere diferite şi experienţe de viaţă diferite, putem folosi exact aceleaşi cuvinte şi să ne înţelegem separat. Nevoia de iubire este o nevoie bazală, vitală, ne naştem cu ea şi căutăm toată viaţa să ne-o implinim, trecând prin experinţe foarte diverse, împinşi de un resort interior care nu poate fi păcălit cu surogate. Adică, acest dor îşi va căuta răspunsul corect printr-o prezenţă fermă şi uneori tăcută, dar vizibilă, prin durerea aparte care îl urmează.
Nevoia de a fi privită, într-un mod în care să simtă că ea e văzută ca ceea ce este, că e importantă, că e un univers întreg care se vrea descoperit, că e o minune vie şi că e Femeie. Dar oare ce ochi poate să vadă nevăzutul din noi? Ce simţuri ar trebui să trezim ca să vedem Frumuseţea din noi şi din celălalt? Poate, pentru această trezire la Om, ne-ar ajuta rugăciunea Sfântului Isaac Sirul: "Alcătuieşte în mine ochi noi, Tu care ai zidit ochi noi orbului!"
Nevoia de a fi ascultată. Este o nevoie care cuprinde nu doar disponibilitatea celuilalt de a tăcea, pentru noi, împreună cu noi, ci şi cea de a asculta cu adevărat, cuvântul, povestea lui, pauzele dintre cuvinte, limbajul non-verbal. Adică de a fi prezent în el însuşi, pentru celălalt. Numai aşa putem auzi. Şi doar cu rugăciune putem aduce şi răspuns corect, răspuns care poate vindeca.
Nevoia de a fi sprijinită, pentru că simţim şi trăim repetat certitudinea că singuri, doar noi cu noi, nu putem reuşi şi, chiar dacă am putea, singurătatea ne-ar distruge, căci bucuria vine din împărtăşire.
Nevoi fireşti, care nu tac prin ignorarea lor
Şi nevoi încă mai sunt. Şi oricare dintre noi, bărbat sau femeie, le avem şi le aşteptăm împlinite prin relaţiile din viaţa noastră. Marea problemă e că nu le identificăm şi credem că de fapt ce aşteptăm este ceva uşor, de total bun simţ, în sensul de facil. Sunt nevoi fireşti, care nu tac prin ignorarea lor, dar oare chiar sunt facile? O altă problemă este că le căutăm satisfăcute în special de către altcineva. De acel om bun.
Dar "dacă vom fi încredinţaţi că a căuta o legătură ideală şi desăvârşită cu un om este o mare amăgire, atunci vom înţelege că dorul nostru cel adânc şi tainic după iubire poate să-şi afle împlinirea numai în Dumnezeu Proniatorul şi Mântuitorul nostru (...) Dacă în legătura noastră cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legăturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvântarea dumnezeiască. Scopul şi menirea vieţii noastre constau în a întemeia o relaţie puternică cu Hristos şi a avea un neîncetat dialog cu El (...) Atunci, toate legăturile cu semenii noştri îşi vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom începe să le vedem pe toate în lumina acestei legături."
(Arhim. Zaharia Zaharou).
