Astăzi avem tendinţa să mâncăm fiecare pentru sine. Mâncăm în orice loc şi aruncăm oricum resturile. Pendulăm între ceea ce era hrana sănătoasă pe vremea bunicilor şi ceea ce este nutriţia ştiinţifică de astăzi, când, de fapt, masa servită în comun înseamnă bucurie, comuniune, sărbătoare. Hrănind pe cineva îl îmbunezi, îl apropii, îl faci al tău. Hrana se împarte, chiar şi după moarte…
Oamenii secolului în care trăim, inclusiv românii, mănâncă oriunde, oricum, oricând. Pe stradă, în mijloacele de transport, în gări, în faţa calculatorului, cei mai mulţi se îndoapă din pungi mari de plastic, colorate, îmbâcsite de coloranţi şi chimicale sintetice, sau din recipiente de carton, în care le sunt servite mâncăruri preparate la minut.
Avertismentele medicilor, ale nutriţioniştilor sunt complet ignorate de românul flămând şi cu puţini bani în buzunar. Este indiferent la alimentele ingurgitate şi la efectele lor asupra organismului. Unde mai pui că mersul la fast-food a devenit o modă, iar dacă se întâmplă să ia în greutate, îşi face abonament la o sală de fitness. Se îndoapă bine cu shaorme şi hamburgeri şi-apoi merge la sala de slăbit, în dulcele stil occidental.
Despre ce înseamnă hrana, importanţa ei, legătura cu lumea de aici şi cu cea de dincolo, am aflat de la Costion Nicolescu, cercetător şi teolog, Ioana Popescu, director de cercetare al Muzeului Ţăranului Român (MŢR), etnologul Şerban Anghelescu de la MŢR. Cei trei specialişti sunt câţiva dintre oamenii fără de care expoziţia permanentă "Hrana care leagă", de la Muzeul Ţăranului Român, nu ar fi existat. Din fericire, ea există şi îşi aşteaptă vizitatorii.
Hrănire şi mântuire
"Istoria hranei începe pentru omenire, în lumina referatului biblic, cu hrana din Eden - Facerea 1, 29 - şi de la Pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facerea 2, 16-17) şi (ne) sfârşeşte cu Pomul Vieţii - Crucea lui Hristos şi la masa din Împărăţia Tatălui, când Hristos va bea, într-un fel nou, inimaginabil, cu ucenicii Lui, Potirul euharistic (Matei 26, 29). Acest parcurs poate fi privit şi prin prisma unui şir de mese importante la scara istoriei mântuirii. Momentul de răscruce este acela de la Cina cea de Taină, în care Hristos S-a constituit în hrană dătătoare de viaţă pentru omenire şi S-a dăruit ca atare. ş…ţ Dacă Adam a călcat porunca, mâncând fără binecuvântare, Hristos binecuvântează pâinea la Cina cea de Taină, şi numai după aceea mănâncă (Matei 26, 26/ Marcu 14, 22). Comunicarea cu Dumnezeu prin hrană presupune îndeosebi două lucruri: o jertfire adusă de om lui Dumnezeu prin hrană şi o rânduială a hrănirii, tot spre slăvirea lui Dumnezeu, cu perioade de abstinenţă (posturi) şi perioade de abundenţă (sărbători).
Pentru o lungă perioadă de timp, de la Noe la Avraam, hrana a fost semnul alianţei dintre Dumnezeu şi om. Să notăm, pentru acel timp, opreliştea care a fost făcută în ceea ce priveşte mâncarea de sânge: "Tot ce se mişcă şi tot ce trăieşte fie-vă spre hrană; aşa cum iarba verde, pe toate vi le-am dat. Numai carnea cu viaţa ei - sângele - să nu mâncaţi" (Facerea 9, 3-4). Rânduiala aceasta s-a transmis şi poporului ales, vechilor evrei. Întruparea lui Hristos schimbă lucrurile. Pentru creştini, cei care constituie noul popor ales, a bea sânge este acum chiar recomandat, dar fiind vorba, de această dată, de sângele euharistic al Mântuitorului, luat sub chipul vinului: "Adevăr, adevăr vă spun: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi" (Ioan 6, 53) (Costion Nicolescu).
"Hrana cuprinde, simbolic, tot drumul dintre naştere şi moarte"
"Mâncarea şi hrana nu sunt perfect echivalente. Nu spunem mâncare spirituală şi hrană spirituală. Hrana intră într-un regim mai elevat. Surpriza apare abia în momentul comparării verbelor. A (se) hrăni înseamnă a întreţine, a creşte. A mânca înseamnă şi actul anulării, al distrugerii. Eşti mâncat de griji, apa mănâncă malul, duşmanul îţi mănâncă viaţa. Mănânci pentru viaţă, mănânci pentru moarte. Savantă sau sălbatică, îmbucată în fugă sau servită ceremonios, hrana cuprinde simbolic, tot drumul dintre naştere şi moarte. În grădina raiului un fruct mâncat aduce cunoaşterea, suferinţa şi moartea. Adam exilatul va fi condamnat să se hrănească "în sudoarea feţei". Mâncarea nu mai este un dar nesfârşit. Ea devine un rod al durerii până când apare pentru creştini hrana înmulţită miraculos în Evanghelii, hrana venită de sus, fără să-i duci grija, hrana nedureroasă şi în cele din urmă salvarea prin pâinea-trup sfânt şi vinul-sânge sfânt. Mâncând îţi afli moartea, mâncând învingi moartea" (Şerban Anghelescu).
Ofranda
"Hrana poate fi emblemă a moştenirii ereditare şi culturale, poate constitui un puternic agent ritual, poate structura calendare sau potenţa sentimentul timpului, al cotidianului, al sărbătorii, ba chiar al modei... Materia hranei, ca şi felul în care mâncăm sau rolul fiecăruia în servirea mesei vorbesc despre tradiţii, identitate, atitudine, atitudini şi estetici culinare. Când mă gândesc la hrană, mă gândesc la felul în care, din vechime până astăzi, obişnuim să ne mâncăm în mod simbolic familia, neamul, strămoşii. Actualizarea acestor gânduri mai vechi s-a petrecut cu ocazia unei cercetări de teren într-un sat de câmpie din balta Ialomiţei. O bătrână se pregătea să frământe aluatul pentru copturile rituale de pomenire. Am aflat că este o profesionistă a satului, o căpităreasă, care prepara capetele (colaci de ofrandă) pentru parastase" (Ioana Popescu).
Cum ne văd ceilalţi
Victoria omului slab asupra omului gras. "Omul de la oraşe e gras, palavragiu, dă mereu din mâini. E plin de îngâmfare şi mărginit; fiindcă mănâncă peste măsură. Ţăranul nu cunoaşte cărnurile mari, sângerânde, şi reumatismul, supele, tocăturile fierbinţi şi dinţii stricaţi. El mănâncă mămăligă uscată (pâine de porumb), peşte uscat, măsline. Toată istoria României este lupta acestui om slab contra celor graşi; ea s-a încheiat cu triumful celui slab - marele război şi exproprierea. O să-ţi explic acum de ce această victorie a celui slab va însemna pierderea lui, cum intră el în oraşe, cum face cunoştinţă cu carnea şi nu mai pleacă de-acolo, cum sufletul lui…" (Paul Morand - "Bucureşti").
Un moment de "înălţare a sufletului". "Mâncărurile din Ţara Românească sunt foarte multe şi bine gătite după moda nemţească, franţuzească sau italienească. Era un foarte vechi obicei ca la banchetele solemne de la Curte, ca şi la nunţile boiereşti, să nu se ridice farfuriile de pe masă, când se schimbau felurile de mâncare, ci se puneau una peste alta, cât era masa de lungă, încât se făcea un edificiu de farfurii aşa de înalt, că boierii comeseni, chiar stând în picioare, nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei. Dar acest obicei a fost părăsit în vremea mea, pentru a înlătura orice neplăceri. Am observat, cu mare înălţare a sufletului, că nu era zi în care domnul să nu trimită de la masa sa vreun fel de mâncare celor cărora le voia binele şi mai ales străinilor, care, pe lângă aceasta, mai primeau şi altele de la alţi boieri, precum şi câteva sticle de vin bun" (Anton Maria del Chiaro, "Istoria revoluţiilor moderne din Valachia").
Dorul, mirosul ţării noastre. "Dacă am fi acasă, totul ar mirosi ca în străinătate? Îmi cunosc ţara după miros. Miroase ca mâncarea mamei. Tata spune că ne amintim pretutindeni mirosul ţării noastre, dar nu-l recunoaştem decât atunci când suntem foarte departe. Ce-i drept, mâncarea mamei miroase la fel peste tot în lume, dar în străinătate miroase altfel din cauza dorului" (Aglaja Veteranyi, "De ce fierbe copilul în mămăligă").
Cum ne vedem noi
"Foamea dă de-a dreptul." ""Ţiganul, când i-e foame, cântă; boierul se plimbă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul." Aşa şi lingurarii noştri: cântau acum de mama focului pe ogor, şezând la coada sapei, cu ochii paianjeniţi de-atâta uitat, să vadă nu li se vine mâncarea dincotrova? Vorba ceea: "Golătatea încunjură, iar foamea dă de-a dreptul"" (Ion Creangă, "Poveşti, amintiri, povestiri").
