Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Solidaritatea ca masă critică a răbdării

Solidaritatea ca masă critică a răbdării

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Dumitru Manolache - 05 Feb, 2012

Trăim haotic. Şi, ceea ce este şi mai rău, credem că aşa este normal. În această trăire de-a-ndoaselea, un cuvânt aparent nou, nefolosit cu atâta fervoare de ceva timp, ridică întrebări şi determină redefiniri contextuale, retorici şi constatări dureroase. Vorbim despre cuvântul solidaritate, des folosit în ultima vreme, pe care dicţionarul îl defineşte ca fiind sentimentul care îi determină pe oameni să îşi acorde ajutor reciproc. Dar el pare a-şi fi pierdut din conţinut. Mai sunt românii astăzi solidari? Mai este capabilă solidaritatea lor să atingă acea masă critică, determinantă, capabilă să le schimbe viaţa în bine?

"Le recomand oamenilor să nu intervină în conflictele din stradă. Este foarte riscant. Nici nu mai suntem înainte de 1989, când din simţ civic orice cetăţean trebuia să intervină. Astăzi, suntem stat european şi este dreptul Poliţiei, dar şi obligaţia acesteia să o facă. Cei care asistă la cazuri de agresiune în stradă trebuie să anunţe de îndată la 112." Aşa suna definiţia solidarităţii într-o declaraţie a unui simpatic comisar de poliţie, rostită cu ceva vreme în urmă, pentru care se pare că a fost muştruluit de şefi.

Nu declaraţia în sine surprinde, ci redefinirea sensului pe care l-a căpătat sentimentul ajutorului reciproc, la care se face apel din ce în ce mai des acum, la vreme de mari încercări, precum şi adevărul că, în societatea în care trăim, putem foarte uşor deveni uneori victimele propriului nostru spirit civic. Şi, atunci, nu ar fi mai bine, aşa cum ne îndemna popularul comisar, să nu ne mai ajutăm semenii aflaţi în dificultate? Să ne lipsim de obligativitatea simţului civic, retrograd, evident, pentru că ar proveni, cum zice comisarul, "dinainte de 1989"?

Consumişti, egoişti şi oportunişti iremediabili?

Am fi tentaţi să-i dăm dreptate comisarului, şi poate chiar argumentat, de vreme ce şi unii sociologi constată că la români solidaritatea funcţionează doar "atunci când ne atinge ceva foarte tare". Şi am putea oare să contrazicem zicerea, de vreme ce suntem chemaţi la solidaritate acum şi de cei care sunt responsabili pentru devalizarea ţării? De cei care au generalizat corupţia, asmuţindu-ne unii împotriva altora? Tineri contra bătrâni, şomeri contra bancheri, artişti contra sportivi, muncitori contra medici şi profesori, toată lumea împotriva lumii întregi, cum spunea cineva, inoculând cu spor o duşmănie generalizată, de pe urma căreia a profitat, cum altfel, doar o mână de manipulatori?

Într-o lume în care "time is money" a devenit un fel de icoană sinistră, dincolo de care nu mai există nimic, la care ne închinăm cu gândirea noastră "americanizată"? "Am devenit o adunătură de oameni care vorbesc întâmplător aceeaşi limbă şi locuiesc în această ţară, unde sentimentul primar e individualismul?", cum se întreba retoric şi confratele George Bara.

Solidaritatea la români pare a se afla de multă vreme în altă parte, iar zicerea "ei cu ei, noi cu noi" pare a se fi metamorfozat în axiomă.

Din nefericire, am ajuns să redescoperim solidaritatea, în sensul definiţiei ei umane, şi să devenim uniţi doar atunci când marile tragedii ne încearcă.

Diagnostice şi mai sumbre ale situaţiei pun, îndreptăţit sau nu, şi unii intelectuali de la noi, care, dincolo de clivajele sociale evidente, definesc surprinzător solidaritatea mai degrabă ca "mici interese de grup", "cârdăşii", care uneori par "asemănătoare cu cele dintre răufăcători".

Pentru artistul Dan Perjosvschi însă, deşi solidaritatea "apare ocazional ca rezultat al unui eveniment excepţional (revoluţie, cutremur, meci de fotbal câştigat de echipa naţională), vestea bună este că suntem toţi (inclusiv tu, cititorule!) potenţial capabili de sacrificiu, empatie sau deschidere de inimă". Şi tot domnia sa identifică rădăcinile maladive ale solidarităţii româneşti de astăzi în comunism, când aceasta se traducea "prin numărul de informatori la suta de locuitori. Ţineam aproape ca să avem cu ce ne da în gât unul pe altul", arăta domnia sa într-un chestionar intitulat "Solidar sau solitar?", publicat în vara trecută de "Viaţa Românească", şi opinează că "frica de atunci face posibil egoismul de azi".

Dar oare ce înseamnă toate acestea? Că românii nu mai sunt solidari? Că acest "atribut" al fiinţei noastre s-a şters din "codul genetic" al neamului românesc? Că nu mai există cale de regăsire?

Criza ne scoate din neutralitate şi indiferenţă

"Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Matei 25-35, 36).

În aceste cuvinte ale Mântuitorului Iisus Hristos descoperim şi percepem noi, creştinii, sensul definiţiei solidarităţii, îndemnul şi direcţia în care lucrează Biserica, adevărul în coaja căruia trebuie să ne aşezăm deopotrivă mărturisirea credinţei şi fapta în relaţiile cu semenii. Mai ales la vreme de mari răscruci, cum este această situaţie de criză prin care trece societatea. "Multele încercări sau situaţii de criză i-au maturizat pe oameni mai mult, i-au făcut mai atenţi în folosirea bunurilor materiale, mai receptivi în ceea ce priveşte folosirea posibilităţilor de a-i ajuta pe alţii. În general, situaţia de criză ne scoate din neutralitate şi indiferenţă. Cine trece prin suferinţă nu mai poate fi neutru", spunea recent Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cuvântul de învăţătură rostit cu prilejul binecuvântării lucrărilor de reabilitare de la Biserica "Sfântul Mucenic Pantelimon", din Capitală, în urma incendiului recent, din 9 ianuarie. Preafericirea Sa ne îndemna cu acelaşi prilej "să cerem mai mult ajutor lui Dumnezeu şi să manifestăm mai multă întrajutorare frăţească", arătând că "încercările ne duc la mai multă smerenie. Prea adesea suntem obişnuiţi cu succesul, cu biruinţa, cu realizările, prin care ne supraestimăm şi uităm să mulţumim lui Dumnezeu".

Solidară în atâtea situaţii cunoscute (inundaţii, cutremure, cazuri sociale deosebite etc.) cu credincioşii ei, prin nenumăratele programe pe care le desfăşoară, Biserica Ortodoxă Română nu rămâne indiferentă la suferinţa poporului. De aceea, Patriarhia Română va discuta în cadrul şedinţei Adunării Naţionale Bisericeşti şi al Sfântului Sinod din această lună despre modul în care Biserica poate contribui la schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti, reactualizând în fapte sensul creştin al definiţiei solidarităţii, atât de denaturat şi înstrăinat astăzi de spiritul empatic, de deschiderea la inimă şi de sacrificiul de care românii au dat dovadă în nenumărate situaţii în decursul veacurilor.