Localităţi sub ape şi ameninţarea tăierii pensiilor. Acestea au fost cele mai controversate subiecte ale ultimelor săptămâni. Ele denotă că statul român se construieşte anevoios şi adesea din materiale perisabile.
Biserica, diferite ONG-uri sau oameni cu titlu individual au sărit în ajutorarea sinistraţilor arătându-ne că solidaritatea prin credinţă în interiorul societăţii româneşti este extrem de vie. Însă nu întâmplarea face ca aproape în fiecare an să vedem la jurnalele TV localităţi inundate de ape. E mai degrabă rezultatul unor politici greşite. Dacă ne uităm atent la poziţionarea şi istoricul localităţilor inundate, vedem că marea majoritate a acestora a fost (re)construită de regimul comunist prin programele sale de sistematizare a satelor şi urbanizare forţată, lansate în anii â70. Inspirat de ideologia marxismului ştiinţific, aşadar având pretenţia de a deţine adevărul suprem în materie de guvernare, regimul comunist şi-a propus exclusiv creşterea producţiei industriale şi agricole, fiind total dezinteresat de statutul persoanei umane şi de locul ei în societate. Cu alte cuvinte, nu conta prea mult grija faţă de oameni, cât marile realizări economice ale regimului. La douăzeci de ani de experiere a democraţiei, observăm că viziunea greşită a comunismului n-a fost deconstruită cu rigoarea pe care o pretinde cetăţenia democratică şi statul de drept.
Cetăţenia democratică
Cetăţenia democratică înseamnă egalitatea de statut între membrii aceleiaşi societăţi. Ea însă nu poate fi realizată fără a permite accesul tuturor oamenilor la educaţie, securitate, cultură sau sănătate în mari sisteme naţionale. În Evul Mediu educaţia şi sănătatea erau lăsate exclusiv în grija Bisericii. Cu titlu individual existau boieri care-şi permiteau să plătească un medic privat sau un profesor pentru copiii lor. Cu atât mai evident a fost acest lucru în spaţiul românesc, unde nu au existat spitale publice până în secolul al XIX-lea, ci doar bolniţe pe lângă mânăstiri. Erau deci operaţiuni strict ale Bisericii, nu ale domniei, - ceea ce am putea numi cu ghilimele de rigoare statul de atunci. Odată cu apariţia ideii de creanţă asupra statului, se nasc sistemele publice de sănătate, hrănite din taxele şi impozitele plătite de cetăţeni.
Plătim diferit, în funcţie de venituri, dar suntem trataţi în mod egal în virtutea drepturilor derivate din cetăţenie.
Politicile sociale
Drepturile sociale în forma lor modernă sunt produsul reflecţiilor de tip socialist de secol XIX. Însă sistemul de pensii pe care îl avem astăzi în ţara noastră este inventat de cancelarul german de orientare conservatoare Otto von Bismarck, în anii 1880. El a fost gândit sub forma solidarităţii între generaţii: generaţia de oameni care realizează venituri azi plăteşte pentru cea de ieri. O filosofie total diferită faţă de cea americană, în care fiecare plăteşte pentru sine însuşi. Sistemul german de pensii e unul care impune solidaritatea între generaţii, legându-le atemporal una de alta. Remarcabil este însă că strategia de consolidare naţională a lui Bismarck a împrumutat printr-un simplu calcul electoral o viziune care la acel moment era extrem de particulară socialiştilor preocupaţi de îmbunătăţirea situaţiei celor defavorizaţi. Pentru ca naţiunea germană să existe în unitatea sa, nu trebuie doar să fie apărată în faţa exteriorului printr-o politică protecţionistă şi prin forţa armatei. Mai are nevoie şi ca, în interior, tot ceea ce ar putea compromite unitatea naţională să fie ţinut sub control. Marea problemă a sfârşitului de secol XIX era aceea a proletariatului chemat la răzvrătire împotriva ordinii sociale şi economice prin vocile liderilor politici ce se revendicau intelectual din Manifestul Comunist. Trebuia astfel creat un consens social şi politic.
Consens şi solidaritate
Pentru că cetăţenii nu pot să-şi asigure singuri toate nevoile (de educaţie, de sănătate, de securitate etc.), deleagă guvernul cu anumite puteri. Puterea este astfel delegată, nu cedată definitiv, iar instituţiile sunt obligate să o exercite în limitele stricte ale legii. La rigoare, un stat nu mai poate exista dacă nu respectă libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, nemaifiind reprezentativ pentru aceştia. Un stat, pentru a fi numit "de drept" (rule of law), trebuie să beneficieze de credinţa majorităţii în legalitatea actelor politice ale suveranului. În statul de drept, fiecare cetăţean în parte are posibilitatea concretă de recurs împotriva puterii.
Una dintre principalele datorii ale statului este aceea de a susţine permanent solidaritatea între cetăţenii care au fondat republica. În fond, solidaritatea impusă salariaţilor este în beneficiul lor propriu, mai exact al propriilor lor copii, bătrâni sau invalizi. Prin urmare, sinistraţii au dreptul la o lege care să le interzică să-şi construiască locuinţe în locuri expuse riscurilor inundaţiilor, la agenţi ai statului care să aplice această lege şi la o justiţie care să vegheze la înfăptuirea acestor lucruri. Aşadar, la un stat de drept.
În privinţa asigurărilor sociale (pensii pentru bătrâni, alocaţii pentru copii, asigurări de sănătate etc.), statul trebuie să menţină un anumit prag de separaţie între cei cărora le ia şi cei cărora le dă. De 20 de ani însă, statul român ţine acest prag foarte jos şi pare mai degrabă că ar vrea să-l desfiinţeze decât să-l urce. Acest lucru pare a avea două cauze: lipsa unor viziuni coerente asupra omului ca persoană, traduse în politici sociale, dar şi lipsa banilor. Paradoxal, drepturile costă: dreptul de a nu fi ucis este convertit prin bani în dreptul de a beneficia de protecţia poliţiei. E un paradox nedrept pentru un teolog, dar şi o realitate: sunt mai multe şanse ca bătrâneţea să fie mai liniştită într-o ţară unde produsul intern brut este mai mare.
Vechile tare ale societăţii
La începutul secolului trecut Petre P. Carp spunea că "românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar", intuind pentru cel puţin un secol mentalitatea românilor de a fi foarte atenţi la dărnicia statului. În acelaşi timp, arăta şi că statul român se afla într-o evidentă incapacitate: nu putea mulţumi nici pe tineri, nici pe cei maturi şi cu atât mai puţin pe cei vârstnici. Aşadar, statul român a fost un stat slab în cursul întregii sale istorii.
Că în perioada comunistă libertatea şi demnitatea umană erau foarte puţin respectate, deja o ştiam. Paradoxal, chiar şi sub comunism n-am avut un stat puternic, deşi acesta era inserat prin reţeaua sa de informatori chiar şi în casele noastre şi avea pretenţia că deţine monopolul conştiinţelor supuşilor săi. Asistam, atunci, la o diminuare a statului în detrimentul creşterii partidului unic.
Folclorul politic românesc renăscut după 45 de ani de statolatrie pare să fie elaborat în jurul antietatismului, înţeles ca fobie faţă de stat. Aproape că în colţurilor meselor de intelectuali cu virtuţi capitaliste
s-a elaborat o teologie negativă a statului care este descris prin intermediul dramei comuniste ca fiind diavolul în persoană/b>. Tot aşa, bugetarii sunt consideraţi a fi nu slujitorii comunităţii, ci paraziţii societăţii. Prin însăşi natura ei, Biserica noastră se află prin urmare într-o tensiune fertilă cu statul, opunându-se oricărui proiect politic care presupune subţierea drepturilor umane. Ca urmare, viziunea creştină asupra democraţiei nu se poate articula în lipsa unei ordini economice juste.
