Ştiinţele sociale şi religia

Născut în 1858 într-o familie de evrei practicanţi din regiunea franco-germană Lorena, Émile Durkheim a studiat istoria şi filosofia la reputata École Normale Supérieure, fiind puternic influenţat în formarea sa intelectuală de Fustel de Coulanges, Montesquieu, Saint-Simon şi Auguste Comte.

Din 1887 predă pedagogia la Bordeaux, iar din 1902 la Université Paris Sorbonne mai multe cursuri de ştiinţele educaţiei şi sociologie. În mediul academic parizian, consacră sociologia ca ştiinţă separată de psihologie şi devine un personaj extrem de influent prin cercetările sale şi ale discipolilor săi, publicate în LâAnnée Sociologique. Moare la 15 noiembrie 1917, puternic afectat de moartea pe front a fiului său André.

Naşterea sociologiei

Ambiţia lui Durkheim a fost aceea de a impune sociologia ca ştiinţă care analizează societatea. El reproşează înaintaşilor săi, în primul rând lui Auguste Comte, că au folosit prea mult speculaţia filosofică în detrimentul metodelor ştiinţifice. În acest sens, Durkheim refuză să fie filosof în sociologie, vrând să treacă de la subiectivismul filosofic la un anumit obiectivism ştiinţific capabil de a descrie şi analiza faptele şi fenomenele sociale. Operează astfel o primă inovaţie: va considera societatea o fiinţă distinctă de indivizii care o formează, urmând să considere faptele sociale distincte de acţiunile personale. Societatea nu se poate descompune în indivizi, aşa cum o formă geometrică nu se poate descompune în linii şi puncte. Prin urmare, ştiinţa sociologiei trebuie să fie obiectivă, impersonală, să aibă metode şi corp propriu.

Spre exemplu, cercetând cauzele suicidului, el arată că acestea nu trebuie căutate doar în psihologia individuală, ci mai degrabă în stările sociale. Ceea ce diminuează preţul vieţii în ochii sinucigaşului este starea de izolare morală produsă de organizarea defectuoasă a societăţilor moderne ("Suicidul", 1897). În acelaşi studiu, el arată că suicidul este mai des întâlnit în ţările predominant protestante decât în cele catolice. Protestantismul nu oferă persoanei umane senzaţia că aparţine unui grup, ci promovează individualismul chiar şi pe drumul mântuirii. Prin urmare, frecvenţa suicidului este legată de senzaţia aparţinerii unei comunităţi. Cu cât sunt mai tari legăturile sociale, cu atât mai mult scade rata suicidului.

Anomia

În ochii savantului francez societatea arată rău. Revoluţia industrială şi cea politică au schimbat radical pattern-urile civilizaţiei occidentale. În locul Europei tradiţionale în care predominau legăturile comunitare puternice create de familie şi religie avem o nouă ordine contractuală în care predomină interesele private. Pe tărâmul moralei, valorile sacre odinioară propuse de Biserică sunt puternic concurate de fericirea strict materială. În domeniul politic, nu mai avem o mare masă de supuşi ai unui stat puternic centralizat, ci tot felul de partide şi cluburi politice cu viziuni extrem de diferite. Societăţile devin din ce în ce mai industrializate, ceea ce reprezintă o formă de demoralizare generală. Oamenii îşi petrec cea mai mare parte a timpului în mediul industrial, care este lipsit de norme morale. Toate acestea duc la scăderea moralităţii publice, iar societatea este caracterizată de anomie.

Conflictele, tensiunile şi dezordinile de tot felul ascund o diminuare a autorităţii normelor. Prin urmare, anomia este o formă patologică a solidarităţii sociale, o suferinţă a comunităţii morale şi o perturbare a ordinii colective. O societate este anomică când îi lipseşte puterea de a instaura norme de drept, când nu poate să fixeze limita pasiunilor. Paradoxal, o astfel de societate limitează libertatea persoanei, tocmai pentru că în plan social omul vieţuieşte liber doar în comunităţile cu norme şi reguli consacrate.

Soluţia lui Durkheim: corporatismul

Dacă societăţile primitive îşi construiau solidaritatea prin frica de pedeapsă, cele moderne nu mai au la îndemână aceste instrumente, fiind supuse prin excelenţă individualismului. Unitatea în modernitate nu mai poate fi impusă, ci dobândită printr-o conştiinţă colectivă şi o morală comună. Aici Durkheim caută să identifice care este grupul social care poate genera domnia normelor şi a autorităţii. Familia este în plină disoluţie, iar Biserica nu pare a fi ascultată. Prin urmare, organul esenţial al vieţii publice este profesiunea organizată sau corporaţia. Astfel, Durkheim îşi imagina societatea ca un vast sistem de corporaţii naţionale. Statul e prea îndepărtat de indivizi, prin urmare "o naţiune nu se poate menţine decât dacă între stat şi persoane se încadrează o serie de grupuri secundare". Deşi cea mai fidelă întrupare a corporatismului o găsim în statul fascist al lui Benito Mussolini, nu-l putem suspecta pe Durkheim de totalitarism. Viziunea corporatistă a savantului francez nu este una totalitară, întrucât pentru a crea coeziunea socială nu propune forţa şi teroarea, ci puterea morală a grupurilor profesionale.

Nevoia de reconstruire a ordinii ia la Durkheim forma solidarismului social a cărui necesitate se impune prin puterea-i moralizatoare. În acest sens, el a subliniat importanţa grupurilor secundare sau intermediare (frăţiile locale, asociaţiile profesionale, economice etc.) care apară drepturile indivizilor în faţa statelor-naţiune. În plan politic, Durkheim a respins ideea unui stat puternic şi a luptei de clasă, dar totodată statul trebuie să promoveze valorile morale care sunt vitale pentru sănătatea naţiunii. Statul este mai presus de toate organul prin excelenţă care are în grijă disciplina morală.

Ca orice savant însemnat care se ascunde după perdeaua obiectivităţii, Durkheim este greu de clasificat în privinţa convingerilor politice. Deşi a fost un inamic al sindicalismului şi al stângii în general, savantul francez s-a pronunţat de multe ori pentru intervenţionism mai ales în domeniul educaţiei. Cu toate acestea, expune o severă critică asupra socialismului care a crezut că prin egalitarism poate rezolva diferitele anomii sociale. Durkheim ar fi mai degrabă un democrat conservator, dar şi un liberal pentru care democraţia reprezenta forma politică în care societatea ajunge la deplina conştiinţă de sine. Un popor este cu atât mai democratic, cu cât dă mai multă importanţă dezbaterii, reflecţiei şi deliberării.

Religia şi morala

Dacă în primele sale lucrări el explică faptele sociale numai prin morfologia socială (geografie, densitatea populaţiei etc.), în perioada petrecută la Sorbona îşi îndreaptă privirea spre religie. Franţa se afla încă într-o perioadă dominată de raţionalismul produs de Revoluţia Franceză, care privea religia ca pe un impediment în calea progresului omenirii, o nefericită piedică de care ştiinţa avea să ne scape treptat. Studiind ritualurile şi practicile unor triburi australiene, sociologul francez a arătat, în contra unor Diderot, Voltaire sau Saint-Simon, că toate societăţile au ideea de sacru şi că ştiinţa nu va substitui religia.

Ignorând voit caracterul revelator al sacrului, Durkheim subliniază importanţa religiei ca fenomen social. În Antichitate socialul era gândit exclusiv în formă religioasă, prin urmare, totul se confunda cu religia: arta, politica, economia etc. Dacă primitivii trăiau, deci, într-o singură dimensiune, modernitatea distinge sacrul de profan, dar religia rămâne prin excelenţă forma de maximă socializare, tocmai pentru că se află la originea celorlalte manifestări sociale. Pentru Durkheim, funcţia ei este exclusiv socială, la fel cum se întâmplă cu morala şi cu dreptul.

Felul în care Durkheim s-a uitat la religie, adică din afara ei, ne arată că nimeni nu trebuie să studieze religia din punct de vedere social şi să implice propriile experienţe şi convingeri religioase. Prin urmare, cercetătorul ştiinţelor sociale este din punct de vedere intelectual un ateu. Durkheim a reuşit să se transpună în această ipostază şi în acelaşi timp să demonstreze că atentatul cel mai grav la fiinţa societăţii este cel moral. De asemenea, cu cât este mai importantă religia în viaţa colectivă a persoanelor umane, cu atât creşte normalitatea socială şi implicit moralitatea. Religia, deci, reconstruieşte permanent "sufletul societăţii".